Despre iubire, sau cum m-am împăcat în sinea mea cu tatăl meu după 30 de ani de frământări, sau cum se ia iubirea, se disecă, se asamblează la loc și iese altceva (continuarea celui mai bun articol al meu, despre ură, cu diferența că articolul ăsta e și un pic relevant)

Descrierea problemei:

Am copilărit primii trei ani din viață în Pîrjol, jud. Bacău, la o mătușă. Probabil că există copii care au avut în copilăria lor mai multă libertate și mai multe pofte împlinite. Eu însă nu știu pe cineva care să fi fost mai liber și, prin împlinirea poftelor, mai fericit. O fericire care trece prin mine și pe care, când o retrăiesc, îmi umple mintea până simt că stă să explodeze. Pot face totul, pot avea totul.

Un episod relevant e când am fost găsit într-o zi în cameră. Eram mic de tot. Eram singur (libertate de acțiune) și situația era următoarea: stăteam în fund în fața bibliotecii, undeva în fața unui dulap ce fusese încuiat, dar pe care eu îl deschisesem cu osia unei mașini pe care o stricasem. Ei bine, cu câteva cărți risipite în jurul meu, unele din ele rupte deja, și cu o carte în mână, din care rupeam bucată cu bucată foile din ea, eu spuneam, repetitiv: „Nu rupe cărțile! Nu rupe cărțile! Nu rupe cărțile!”.

Episodul e definitoriu pentru starea mea de libertate percepută la Pîrjol. Pot face orice, chiar dacă îmi e interzis. Probabil am fost certat, mustrat, dar eram atât de conștient că pot face orice, încât nu aveam nicio limită. Țin minte libertatea, nu impunerea regulilor de dinainte și după episod.

Cam așa arătam pe atunci:

Faptul că fericirea mea venea la pachet cu o jertfă (inutilă) în cărți, sporea fericirea mea și starea mea de bine.

Și ajung eu după starea asta inițială din Pîrjol la Năvodari, unde libertățile erau îngrădite, cu forța. Așa de tare mi-a păsat de forța impusă că am continuat și la Năvodari, în anii 4-7 din viață să fac prostii, în pofida forțelor impuse. Mai departe – așa de tare mi-a păsat de forța impusă că am o mulțime de amintiri din școala primară și generală în care eu eram capul răutăților.

Dacă e să mai țin minte ceva din școala generală e că, atunci când profesorii voiau să se înțeleagă cu mine (nu prea funcționa vreo metodă), implicau părinții, uneori doar prin menționarea numelui. Mă calmam brusc și subit. Spun asta ca să înțelegeți cât de multă răutate și viciu era în mine, dacă eram efectiv incontrolabil.

Problema cu situația de fapt e următoarea: eu în mine eram neascultător și nesupus, și tatăl meu îmi impunea reguli. Și am comparat mereu starea inițială a primilor 3 ani din viață cu realitatea din Năvodari.

Cu timpul însă, m-am auto-supus și auto-conformat regulilor. Nu poți rupe cărțile la infinit, la un moment dat viața vine peste tine mai puternic decât orice regulă a părinților impusă cu forța. Apar consecințe și consecințe și la un moment dat, oricât de liber te-ai crede, pierzi controlul, și vrei să îți tai singur din libertăți, te saturi de așa libertate. Dar a rămas, însă, conflictul inițial cu tatăl meu, care îmi punea reguli și eu voiam să fac ce doream. Și chiar dacă la 18 ani nu îmi mai doream aceleași libertăți ca la 3 ani, a rămas în mine că dacă îmi petrec viața pe lângă tatăl meu nu pot face ce doresc, a rămas în mine o stare de limitare.

Dar cu orice situație te poți acomoda și adapta, și timpul acoperă multe lucruri. Puteam tolera prezența tatălui meu, chiar dacă îmi producea iritări. A trecut timpul.

În apropierea vârstei de 22 de ani, într-un moment de cumpănă, și rară curiozitate pe tema asta, îl întreb pe tatăl meu (la îndemnul mamei mele) dacă mă iubește. Mi-a spus, plângând, că aproape că m-a iubit mai mult decât pe fratele meu. M-a sfâșiat amintirea asta, nu am mai deschis niciodată subiectul, după ce asta fusese singura discuție pe tema asta.

A trecut timpul, și am tot citit, și am tot întâlnit oameni, și, așa cum au descoperit și alții, pe măsură ce trece timpul și cunoști mai mulți oameni, pui oamenii în mai multe cutiuțe și categorii, și asta te ajută să iei decizii rapid.

Până acum o săptămână situația se prezenta așa – fundamental, îmi iubeam tatăl. Îmi displăceau însă atât de mult abilitățile lui (i), faptul că eu percepeam că îmi îngrădea libertăți (ii), și faptul că semăna cu mine (iii), încât consideram că nu îl iubesc pe multe planuri.

Amintirea cu discuția tatăl meu mă sfâșia, subiectul nu putea fi deschis. Mă frământa interior și că pe de o parte îl iubeam, deși nu total, pe de altă parte, mă irita. Și nu puteam împăca stările astea. Îmi era greu să explic unor terțe persoane situația, cum poți să iubești și să te irite cineva în același timp.

Și am trăit cu frământarea asta, în diverse stadii ale ei, vreo 30 de ani din viață, până acum câteva zile. Și ca să îmi lămuresc relația cu tatăl meu, a trebuit să trec prin tot sistemul meu de viață, iubire și ură. Despre asta este vorba în articolul de față.

Dacă anteriorul meu cel mai bun articol era despre ură (Despre ură. Pe plan personal (eu urăsc) și global (societatea te îndeamnă la ură) – cel mai bun articol pe care l-am scris vreodată și de ce acest lucru e irelevant » Oliii.com – by Olivian Breda), acesta completează imaginea, și aduce în prim-plan iubirea. Am mai puține lucruri de zis („puține” însemnând, totuși, tot câteva zeci de pagini), dar pot fi concludente, și sper că articolul e mai relevant decât primul.

Vă invit să citiți mai departe, dacă vreți să înțelegeți cum văd eu iubirea în prezent. Ca să îmi explic sistemul vom trece prin atâtea studii de caz că o să vă fie dor să mai citiți și ceva despre ură, că atâta dulcegărie o să vă aducă în diabet.

Și la sfârșitul articolului, după ce sistemul meu vă va fi clar, să revenim la tatăl meu, și la afirmația lui, pe care nu am putut să o înțeleg până recent.

Hai să facem curat în gânduri trecând întâi prin haos

Eu, când încerc să scot pe cineva dintr-o stare de confuzie și să îi explic ceva, am uneori obiceiul să măresc starea de confuzie. E un obicei similar cu starea de fericire și libertate a mea din copilărie – e așa de multă fericire / libertate / confuzie că simți că aproape îți explodează capul.

Hai să facem dezordine în cameră, înainte să ne apucăm să ordonăm lucrurile. Arunc așadar în mijlocul camerei următoarele obiecte, pe care ulterior va trebui să le aranjez ca să formez un sistem, dacă voi mai reuși să fac ceva dintr-o cameră plină de haos și teribil de inestetică (adică pe gustul meu).

Despre Sindromul Stockholm: victima care își simpatizează răpitorul

„Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit.

Drept consecință, victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului inter-personal și a fost observat în cazul divorțurilor cu copii, al copiilor abuzați emoțional, al membrilor sectelor religioase, prizonieri de război și tabere de concentrare.” (Română: Sindromul Stockholm – Wikipedia Engleză: Stockholm syndrome – Wikipedia, the free encyclopedia)

Iubirea dușmanilor

„Iar vouă celor ce ascultați vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi;
Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri.
Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa;
Oricui îți cere, dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea;
Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac.
Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.
Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Luca :: Capitolul 6)

Iubirea tuturor oamenilor

„Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea. […] Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Ioan :: Capitolul 15)

Dumnezeu ne cere imposibilul

„Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Matei :: Capitolul 17)

„Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alții: Și cine poate să se mântuiască?
Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință.
Și a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat.
Iisus i-a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie,
Și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină: viață veșnică.” BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Marcu :: Capitolul 10)

Câtă credință ai?

„Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Matei :: Capitolul 17)

Starea de geniu

Bruno Medicina (citat aproximativ): „Mozart, Beethoven, toate geniile mari, au încălcat regulile și au reușit. Îi apreciem datorită faptului că avut rezultate încălcând regulile.
Cu toate astea, studenții de azi sunt forțați, în sistemul educațional instituțional, să urmeze regulile. Ei au rezultate bune, și performează, în ciuda faptului că nu pot / nu ar trebui să încalce regulile.” (mai multe – A long time away saying of Bruno Medicina » Oliii.com – by Olivian Breda)

Iubești și urăști, în același timp

EN: “In the moment when I truly understand my enemy, understand him well enough to defeat him, then in that very moment I also love him. I think it’s impossible to really understand somebody, what they want, what they believe, and not love them the way they love themselves. And then, in that very moment when I love them…. I destroy them.” ― Orson Scott Card, Ender’s Game (sursa – Ender’s Game Quotes by Orson Scott Card)

RO: Dacă vreau să înving pe cineva, trebuie să îl înțeleg; ca să îl înțeleg complet, trebuie să îl iubesc; nu pot înțelege pe cineva total fără să îl iubesc. În momentul în care ajung să iubesc pe cineva, îl voi distruge.

Dăruind, vei dobândi

„Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu. Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți lipsesc. Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.

Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să-ţi mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).

Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se li vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul.” (De văzut mai multe cuvinte ale monahului Nicolae Steinhardt despre asta:
Daruind vei dobandi – Nicolae Steinhardt | cuvant.credo.ro (sursă alternativă: Daruind vei dobandi – Parohia Sfantul Nicodim din Craiova – parohie.ro))

Răsplata pentru faptele tale

„Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din țarină: Vino îndată și șezi la masă?
Oare, nu-i va zice: Pregătește-mi ca să cinez și, încingându-te, slujește-mi, până ce voi mânca și voi bea și după aceea vei mânca și vei bea și tu?
Va mulțumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu.
Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Luca :: Capitolul 17)

„Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, oare îi va da, în loc de pește, șarpe?
Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie?
Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Luca :: Capitolul 11)

Pozitiv-negativ

EN: „Negativity bias is the psychological phenomenon by which humans have a greater recall of unpleasant memories compared with positive memories. People are seen to be much more biased to the avoidance of negative experiences. They seem to behave in ways that will help them avoid these events. With this, humans are much more likely to recall and be influenced by the negative experiences of the past.” (Negativity bias – Wikipedia, the free encyclopedia)
RO, traducerea mea, rezumat: înclinarea spre negativitate arată că oamenii au tendința să își amintească mai frecvent lucrurile neplăcute, pentru a le evita. Prin urmare, sunt și mai influențați de negativ decât de pozitiv.

EN: The term positivity effect also refers to age differences in emotional attention and memory. As people get older, they experience fewer negative emotions and they tend to look to the past in a positive light. In addition, compared with younger adults’ memories, older adults’ memories are more likely to consist of positive than negative information and more likely to be distorted in a positive direction. This version of the positivity effect was coined by Laura L. Carstensen’s research team. There is a debate about the cross-cultural generalizability of the aging-related positivity effect, with some evidence for different types of emotional processing among Americans as compared to Japanese. (Positivity effect – Wikipedia, the free encyclopedia)
RO, traducerea mea, rezumat: Pe măsură ce trece timpul și oamenii îmbătrânesc, oamenii au tendința să nu mai experimenteze atât de negativ lucrurile din jurul lor (ți se întâmplă un lucru, nu îl percepi neapărat ca negativ). De asemenea, când analizează trecutul, au tendința să vadă în principal lucrurile pozitive.

EN: In psychology, the negativity effect is the tendency of people, when evaluating the causes of the behaviors of a person they dislike, to attribute their positive behaviors to the environment and their negative behaviors to the person’s inherent nature. The negativity effect is the inverse of the positivity effect, which is found when people evaluate the causes of the behaviors of a person they like. Both effects are attributional biases. The negativity effect plays a role in producing the fundamental attribution error, a major contributor to prejudice. (Negativity effect – Wikipedia, the free encyclopedia)
RO, traducerea mea, rezumat: efectul de negativism este tendința oamenilor, când evaluează cauzele comportamentului unei persoane pe care nu o apreciază, de a atribui comportamentul pozitiv al persoanei respective mediului (face așa pentru că factori externi dictează asta) și comportamentele negative naturii inerente a persoanei (face așa pentru că e om rău). E un factor determinant în apariția prejudecăților.

Pe tema ultimei afirmații:

Să nu dăm vina pe răutate, dacă putem explica ceva, în mod simplu, prin prostie

Hanlon’s razor is an eponymous adage that allows the elimination of unlikely explanations for a phenomenon. It reads:

Never attribute to malice that which is adequately explained by stupidity.

(nu da vina pe răutate, dacă e mai simplu să explici ceva prin prostie)

Stephen Covey:

“It is one thing to make a mistake, and quite another thing not to admit it. People will forgive mistakes, because mistakes are usually of the mind, mistakes of judgment. But people will not easily forgive the mistakes of the heart, the ill intention, the bad motives, the prideful justifying cover-up of the first mistake.” ― Stephen R. Covey, The 7 Habits of Highly Effective People (Stephen Covey: “It is one thing to make a mistake, and quite an…”)

El zice că oamenii pot înțelege o eroare de logică, și o vor ierta. Dar dacă ai o intenție negativă, va fi mai greu iertată.

Am detaliat asta pe blog (Împăcare » Oliii.com – by Olivian Breda), dar ideea de bază am prezentat-o în articolul de față – poți ierta erori de logică, nu poți ierta așa ușor răutăți care, aparent, sunt intenționate.

Despre înjurături

„La un moment dat, într-o emisiune TV, Andrei Pleșu vorbește cu Andrei (alt Andrei) Gheorghe. Și discutau despre înjurături și dacă e OK să faci asta. Și Pleșu îi zice lui Andrei Gheorghe că el personal nu înjură nu neapărat din motive etice sau morale, ci pentru că dacă nu înjură, are opțiunea de a alege între două stări – starea de înjurătură și non-înjurătură. Andrei Gheorghe, dacă înjură constant, dacă pune înjurătura în limbajul comun, pierde opțiunea de a vorbi fără să înjure. El, de exemplu, Andrei Pleșu, poate alege între două stări pe cea dorită de el. Își rezervă dreptul de a înjura și e liber.” (Dă-te-n libertatea mea! » Oliii.com – by Olivian Breda)

Cui merită să donezi bani?

„Văratec, 1971.

În postul Sântei Mării mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de pușcărie mereu vine să mă tapeze; duhnește a băutură și uneori îmi aruncă-n obraz povești sfruntate: că i-a murit copilul și îi lipsesc banii de înmormântare – mie care știu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuși o neliniște. Dar ce să fi făcut cu un bețiv?

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Și eu – zice – am un prieten bețiv, un nenorocit, și când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox”. (sursa și un articol pe tema asta: Și eu – zice – am un prieten bețiv, un nenorocit, și când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! » Oliii.com – by Olivian Breda)

Dumnezeu nu este drept

Monahul Nicolae Steinhardt: „Creștinismul nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală dar și zguduitoare a Sfântului Isaac Sirul: să nu huliți spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoșilor) ori: „tariag” (cele 613 comandamente pozitive și negative în care Talmudul rezumă raporturile dintre om și dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezășuiește indubitabil izbăvirea săvârșitorului). Creștinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit „dinamice” și subtile.” PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: Cum Il intampinam pe Hristos? “Unde este Dumnezeu? Acolo unde este lasat sa intre” –

Cum ar trebui să acționezi?

EN: „Consult not your fears but your hopes and your dreams. Think not about your frustrations, but about your unfulfilled potential. Concern yourself not with what you tried and failed, but with what it is still possible for you to do.” (Pope John XXIII)
RO: Același lucru, în română (traducerea mea): „Nu îți interoga și consulta fricile, ci speranțele și visele tale. Nu te gândi la frustrările tale, ci la potențialul tău neîmplinit. Nu te preocupa cu ce ai încercat și ai eșuat, ci cu ce este posibil, în continuare, să realizezi”.

Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”.

Câteva idei de-ale mele pe tema asta: Închisoarea și libertatea în filme » Oliii.com – by Olivian Breda

Posibilitatea de acțiune

„Ca să vă feriți de astfel de erori e foarte important să înțelegeți, deci, două lucruri.

Primul e că nici un exemplu nu dovedește nimic. El exemplifică. Dacă aveți o teorie validă, cercetată empiric, atunci un exemplu e foarte bun ca să o ilustreze, să-i dea concretețe și contur. Dar nu dovedește nimic. […]

Al doilea e că dacă vă uitați ce face cineva, persoană sau organizație, și apoi vă uitați la rezultatele pe care le are, bune sau rele, trebuie să înțelegeți că rezultatele se obțin datorită unor acțiuni și în ciuda altora. Nu tot ce face persoana respectivă contribuie la succes, după cum nu orice face contribuie la eșec. Mai mult decât atât, chiar atunci când acțiunile respective contribuie la succes sau la eșec, efectul lor e puternic influențat de contextul în care e plasată acțiunea. […]

În concluzie, am o veste mai degrabă proastă. Viața nu prea are rețete, iar atunci când le are nu sunt așa de evidente pe cât par. Mintea noastră e instruită să le caute, gândim în categorii și asta ne dă confort, dar ne îndepărtează de adevăr. Pentru că adevărul e mereu complex și dependent de multe influențe contextuale care nu sunt evidente de la prima ochire. Trebuie să învățăm să le căutăm.” (Modele, rețete, exemple | Adrian Stanciu)

Pe aceeași temă:

Rostul operei lui Bartolomeu Anania

Bartolomeu Anania făcea într-un interviu următoarea mărturisire:
„Nu știu cît de «principală» este această înfăptuire, dar un lucru îl știu sigur și îl mărturisesc: de cînd am început să lucrez asupra Sfintelor Scripturi, «opera» mea literară a încetat să mă mai intereseze. Tot ce am scris și tot ceea ce mai plănuisem să scriu mi se pare lipsit de importanță. Mă uit îndărăt, la truda literară a celor 60 de ani, la toate iluziile și vanitățile care i-au fost, în același timp, și tot atîtea stimulente, și-mi spun că poate tocmai de aceea mi-a hărăzit Dumnezeu aceste decenii, ca să mă exersez în limba literară a tuturor genurilor biblice, de la eseu pînă la poezie.” (sursa – www.brainromania.ro/uploads/papers/diortosirea-sfintei-scripturi-de-catre-i-p-s-bartolomeu-anania-2011-227.pdf)
Mai multe: Bartolomeu Anania: „… poate tocmai de aceea mi-a hărăzit Dumnezeu aceste decenii, ca să mă exersez în limba literară a tuturor genurilor biblice, de la eseu pînă la poezie” » Oliii.com – by Olivian Breda

Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!

Citat: „Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!” (sursa: Citatul meu favorit din toate timpurile: „Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!” » Oliii.com – by Olivian Breda și A quote I like a lot: „Terminator: Desire is irrelevant. I am a machine.” – Terminator 3: rise of the machines » Oliii.com – by Olivian Breda, cu mențiunea că nu mai e citatul meu favorit din toate timpurile, în prezent; carevasăzică, timpurile se schimbă)

… și un comentariu la acest articol, comentariu de acum 4 ani și răspunsul meu:
ajnanina: „o sa imbatranesti si o sa te razgandesti…”
Olivian Breda: „Nu cred, dar poate fi o idee.”
(Citatul meu favorit din toate timpurile: „Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!” » Oliii.com – by Olivian Breda)

Fragment din „Private Parts” (1997)

Filmul este despre viața unui tip timid cu ochelari, care ajunge un realizator de emisiuni radio pline de obscenități, și crește în glorie și faimă, și tupeu, pe plan personal. La sfârșitul filmului, intră în vorbă cu o doamnă care arată foarte bine, în avion, și care îi spune că s-a simțit foarte bine vorbind cu el. Aici se oprește discuția și domnul din film spune:
EN:
„You know, I could get this girl.
I know I could get her.
And this is the hell that’s my life.
I mean, think about it.
What would it be like to have sex with her?
It would be amazing.
But I’m not going to act on it.
You know why?
Because I’d be a schmuck.
No, because I love Alison.
She stuck with me through the whole thing, you know?
You gotta respect that.
(with doubts) I think you have to respect that.
(with self-suggestion) You have to respect that.”
RO, traducerea mea:
„Știi, aș putea să pun mâna pe fata asta.
Știu că aș putea să pun mâna pe ea.
Și ăsta e iadul în care se desfășoară viața mea.
Gândește-te la asta, cum ar fi să am sex cu ea?
Ar fi grozav.
Dar nu o să acționez în sensul ăsta. Și știi de ce?
Pentru că aș fi un ticălos.
Nu, pentru că o iubesc pe Alison.
A stat cu mine în tot timpul ăsta, știi?
Trebuie să respecți asta.
(cu îndoieli) Cred că trebuie să respecți asta.
(cu auto-sugestie) Trebuie să respecți asta.”

Dragostea durează 3 ani?

Descriere carte (necitită de mine):
„Romanul „Dragostea durează trei ani” are o teză pe cât de simplă, pe atât de cinică: amorul are un timp de evoluție și disoluție inconturnabil. Trei ani. Sătul până la greață de Anne, splendida lui soție, Marc Marronnier se îndragostește isteric de Alice cea cu picioare lungi. Divorțeaza de Anne (cei trei ani de supraviețuire a dragostei se scurseseră) și reușește, după teribile tribulații, s-o divorțeze și pe Alice. Cu care se căsătorește. Concluzia pulverizează așteptările: barbatul, fiind structural poligam, este nevoit sa zappeze toate femeile pe care le întâlnește.” (Dragostea dureaza trei ani. Editia GSP de Frederic Beigbeder editie 2011 – Carturesti)

Răspuns parodic la „Dragostea durează 3 ani”

Parodie după afirmația că dragostea durează 3 ani:

„Tocmai am aflat
Că dragostea durează 3 ani
Și m-am speriat
Așa că vreau să te rog ceva
Chiar acum, imediat:

Refren:
Iubește-mă în doze mici
Îți interzic
Să mă iubești mult dintr-odată
Iubește-mă câte-un pic!
Iubește-mă în doze mici
Nu te grăbi.
Administrează-mi iubirea
Încet încet încet încet
În fiecare zi.

Mă uit la fața ta
Și se citește pe ea
Dorința de-a avea o soluție concretă.
Nicio problemă, îți prescriu chiar acum
O rețetă:
Luni, marți și miercuri
Iubește-mă relativ discret
Joi și vineri – relativ moderat.
În week-end sunt permisiv,
Iubește-mă relativ necenzurat!

Refren:
Iubește-mă în doze mici
Îți interzic
Să mă iubești mult dintr-odată
Iubește-mă câte-un pic!
Iubește-mă în doze mici
Nu te grăbi.
Administrează-mi iubirea
Încet încet încet încet
În fiecare zi.

Dacă o să procedezi așa
O să fie bine, o să țină
N-o s-avem o dragoste de 3 ani,
O s-avem o dragoste de 3 ani lumină.
Și dac-o să-mi spui că anii lumină
Măsoară distanța,
O să-ți iert aroganța
Și-o să-ți spun la rândul meu
Că e dragostea mea și-o măsor în ce vreau eu
Ce vreau eu!

Refren: (x2)
Iubește-mă în doze mici
Îți interzic
Să mă iubești mult dintr-odată
Iubește-mă câte-un pic!
Iubește-mă în doze mici
Nu te grăbi.
Administrează-mi iubirea
Încet încet încet încet
În fiecare zi.”

(sursa – Versuri Taxi – Iubește-mă în doze mici)

Dialog cu mama mea

După revenirea de la Pîrjol, mă întreabă mama mea (scena e uluitor de prezentă în mintea mea, m-am gândit mult la ea), era întuneric, m-a mângâiat pe cap:
Mama: – Pe cine iubești tu cel mai mult? (referindu-se dacă pe ea sau pe mătușa care mă crescuse la Pîrjol).
Eu, mințind: – Pe Dumnezeu.
Mama, surprinsă de răspuns: – Dar între mine și mătușa ta?
Eu, mințind: – Pe tine.

Sistemul meu despre iubire

OK, după ce ne-am risipit în toate părțile, haide să ne adunăm un pic. Întâi ignorăm dezordinea din mijlocul camerei și construim în altă parte.

Așadar: am plecat vineri, pe 11 iulie 2014, prin țară cu scopul aparent de a vizita lucruri diferite, în scop turistic (și, parțial, spiritual, am mai vizitat uneori și mănăstiri și locuri sfinte). Scopul mai puțin vizibil era să îmi lămuresc cum mă raportez la o anumită persoană.

Inițial, m-am apucat să citesc o carte ortodoxă. Am ajuns pe la jumătatea cărții, după care nu am mai putut suporta lectura.

Vedeți, mie îmi plac două cărți din ortodoxie (și încă una, pe tema psihologiei): „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt și „Parabolele lui Iisus”, de Andrei Pleșu (intenționez să scriu o recenzie după ce o voi citi a treia oară). În ambele cărți pe tema ortodoxiei ți se dau libertăți, ambele merg mai degrabă pe crearea de ocazii de libertate decât pe îngrădirea ei. Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”. Însă, pe de altă parte, majoritatea cărților pe care le-am citit eu din ortodoxie îți iau libertăți. E ca și cum viața ar fi o chestiune complexă (vezi citatul din Adrian Stanciu de mai sus – „Viața nu prea are rețete, iar atunci când le are nu sunt așa de evidente pe cât par.”), iar autorii ortodocși ar vedea din viață o singură cărare. E ca și cum ai multe opțiuni de a acționa în orice situație, și sunt mai multe straturi și foi, și tot felul de implicații, dar, aparent, pentru a fi un bun ortodox, ai doar o singură soluție, o singură cale, una îngustă, un singur plan. Și majoritatea cărților pe care le-am citit de autori ortodocși merg pe două soluții – o cale, cu cât mai îngustă, cu atât mai bună, și zâmbetul prietenos și mieros prin care ți se spune că n-ai voie. Cu cât autorul e mai restrictiv, și cu cât zâmbește mai mult când îți pune restricții, cu atât cartea e mai bună.
Pentru mine, e cumva diferența între experiența din Pîrjol (libertate și fericire) și cea din Năvodari (încercarea de privare de libertate).

Ei, revenind la călătoria mea, prin țară și prin mine, după prima zi deja eram iritat de începutul de lectură. Mi-am petrecut sfârșitul zilei gândindu-mă la tot felul de lucruri, scriind în mintea mea articole pe blog (mi-am făcut notițe), și dilematic, în continuare – cum să fac să găsesc soluție la problema cu care am pornit la drum?

Următoarele două zile am citit doar lucruri care mi-au dat libertăți în mintea mea. După două zile, eram asemenea unei mici legume, stoarsă până la capăt de toate abilitățile sale creative. Aveam atâta libertate, că nu mai aveam nicio direcție.

La capătul celei de-a treia zi s-a întâmplat să fie o noapte cu lună plină. Nu puteam să dorm, și nu îmi explicam fenomenul. Ieșind afară, explicația a devenit clară – nopțile cu lună plină, în anumite zone din țară, și în anumite tipuri de casă (adică la țară într-o casă), îmi răpesc somnul. Și, într-o stare de nesomn și de creativitate, undeva pe la 3 dimineața mi-am lămurit cum e cu iubirea. M-am trezit și am scris pe telefon scheletul inițial al articolului de față.

Vedeți imaginea de mai jos:

Sunt trei stări posibile:

• Trecut (T.) – ține de recunoștință pentru acțiuni din trecut. (în imagine – ne întoarcem)
• Prezent (P.) – ține de plăcerea clipei. (în imagine, tăiem, suntem activi, facem, dregem)
• Trecut-Viitor (T.V.) – calități și abilități din trecut care (semi-)garantează un viitor de succes. (în imagine, o reciclare perpetuă, un șarpe Uroborus, care își mușcă singur coada)

Hai să le disecăm, ca să avem ce lipi la loc pe urmă. :)

• Trecut (T.) – ține de recunoștință pentru acțiuni din trecut. Sunt recunoscător părinților că au avut grijă de mine. Sunt recunoscător prietenilor că mi-au fost alături. Sunt recunoscător colegilor pentru că am lucrat împreună. Sunt recunoscători oamenilor cu care m-am întâlnit pentru timpul petrecut împreună.
• Prezent (P.) – ține de plăcerea clipei. Râdem, glumim, ne întristăm, ne supărăm, ne ștergem lacrimile, ne împăcăm, ne urâm și ne prețuim pentru clipa de față.
• Trecut-Viitor (T.V.) – calități și abilități din trecut care (semi-)garantează un viitor de succes. Ai demonstrat, în trecut, că ai abilitățile pentru a crea un viitor luminos. Te pricepi, sau ai făcut ceva valoros, sau ai potențial, sau îți propui doar să reușești. Sunt diferite căi pentru care poți aprecia pe cineva, în speranța unui viitor în aceeași linie. Deși corelația nu implică cauzalitate (afirmația e o eroare logică), e, cumva o speranță că dacă ești Lionel Messi, poți, totuși, spera să câștigi de unul singur un meci împotriva unei echipe ca Germania. Faptul că ai demonstrat în trecut niște lucruri îți dă o oarecare inerție (deși poate fi o eroare de logică) către succese viitoare.

Acum, detaliem:

• Trecut (T.) – e nevoie să petreci ceva timp cu o persoană ca să îl apreciezi. Inerent, îl vei și urî, în același timp. Nu poți iubi pe cineva, și cunoaște foarte bine, fără să ajungi să îl urăști (vezi citatul din Ender’s Game). Pe tema asta sunt lucruri de tipul „Dragostea durează 3 ani” – inițial, apreciezi pe cineva pentru tot felul de lucruri. Ajungi să cunoști pe cineva foarte bine, să îl înțelegi, și să îl iubești total. În momentul acela, ajungi și să urăști. Alternativa la gândirea „te cunosc atât de mult, și atât de bine, că ajung să te urăsc” este să poți fi rescunoscător pentru faptele cuiva – „îți mulțumesc pentru că atâta și atâta timp, împreună am …”, și să explici în detaliu puncte-punctele. Starea de T. ține în primul rând de recunoștința și aprecerea trecutului. Că ai un istoric în familia ta, cu prietenii tăi, cu colegii de muncă, cu alți oameni cu care petreci timpul. Și ajungi să te bucuri și să retrăiești momentele anterioare. Pe măsură ce trece timpul, vei aprecia mai mult lucrurile pozitive. Însă vei avea multe tendințe de a intra în starea de iritare. Starea de T. ține de o responsabilitate, dar o poți percepe ca pe obligație (negativ, îți ia din libertăți) sau recunoștință (pozitiv, te eliberează).
• Prezent (P.) – E plăcerea pură, fericirea instant, supa gata preparată la care doar adaugi apă fierbinte. Râzi și te bucuri de supa plină de sare și de chimicale, fără nicio legătură cu trecutul (supe gătite tradițional) sau cu viitorul (n-are cum să îți facă bine). Bei supa cu o plăcere intensă, nu cheltuiești aproape niciun efort cu ea (ai nevoie doar de niște apă caldă). Nu ai istoric și nu ai responsabilități. E un „Carpe diem„, un „Culege ziua de azi și fii cât mai puțin încrezător în viitor” (Horațiu). Lasă supa să te pătrundă și ignoră orice consecință, și orice responsabilitate de trecut.
• Trecut-Viitor (T.V.) – Aici vorbim doar de peformanță pe termen lung. Îți pasă de trecut doar în contextul viitorului. Are sens că la Revoluție oameni au murit pentru libertate, doar dacă te afectează direct asta. Cauți în celălalt motivația care va aduce valoare. N-o să mănânci niciodată supă, și, da, vei avea ceva recunoștință, dar în principiu doar dacă îți aduce un profit (fie el și o stare de bine, în urma faptului că ești recunoscător). Ești axat pe rezultate, vrei să reușești mai presus de orice. Vezi articolul meu despre ură, e doar despre starea asta: Despre ură. Pe plan personal (eu urăsc) și global (societatea te îndeamnă la ură) – cel mai bun articol pe care l-am scris vreodată și de ce acest lucru e irelevant » Oliii.com – by Olivian Breda.

OK, pornisem toată expediția mea prin țară de la o căutare a unei sens al iubirii. Hai să luăm patru situații distincte și să le trecem prin diferitele posibilități.

Cum iubești în sens romantic și amoros?

Aparent, starea asta ține mai degrabă de P. (cel puțin așa prezintă media situația). O să arăt însă că orice tip de iubire „intră” în toate cele trei stări. Așadar, cum iubești în sens romantic și amoros?

• T. – Aici intră experiențele anterioare cu cineva. E, probabil, unul din motivele pentru care oamenii îndeamnă să ai o perioadă de cunoaștere a celeilalte părți. De asta există logodnă. Ai nevoie de un istoric ca asta să se poată aplica. Ce faci cu dragostea care durează 3 ani? Îți domolești iubirea la început, așa cum ironic sugerează trupa Taxi? Cred că e cazul să îți asumi că orice lucru are un paradox – inițial apreciezi pe cineva pentru niște lucruri pe care le vezi la început (reclama de pe stradă, titlul știrii, coperta cărții, primul zâmbet), apoi, cu timpul vezi lucrurile în profunzime, cu tot ce ține de asta (reclama nu spune toată povestea, titlul e parțial înșelător, coperta a găsit esența, dar a pierdut nuanțele, zâmbetul aduce fericire, dar și auto-suficiență). Și, după o anumită perioadă (poate fi o lună, pot fi 20 de ani), trebuie să te lămurești ce e mai important din cele două fețe ale aceleiași monede. Dacă te consumă supărările și nervii („nu știam asta de la început!”), ignori partea pozitivă, dacă nu, poți trăi și merge mai departe, ca în citatul din Ender’s Game, în care, când ajungi să iubești pe cineva, îl și distrugi, instant.
• P. – Aici e iubirea televizată, în principal. Sex, chip frumos, distracție. Dar și partea personală, cu bucurie și râset, cu fericire și zâmbete, cu simțire bună, cu adusul unei flori și o mică atenție.
• T.V. – Aici iei calitățile unei persoane, pe diferite planuri (de la abilități, la acțiuni făcute, la rezultate avute, trecând prin dorință și voință, și imagine de ansamblu) și le proiectezi în viitor („a, dacă X a făcut/intenționat/gândit nu știu ce lucru, înseamnă că e un om așa și pe dincolo, înseamnă că și pe viitor va fi un om așa și pe dincolo”).

În urma excursiei mele, m-am lămurit că eu îmi reprimam destul de mult partea de P., și reprimată a rămas. :) Evit să caut frumusețea și plăcerea instantă. Am trăit destul de mult în starea de T.V. (câteva idei pe tema asta – „When people are free to do as they please, they usually imitate each other.” – Eric Hoffer » Oliii.com – by Olivian Breda, On people, and top lists, mistakes from the past and what to do from now on » Oliii.com – by Olivian Breda, My scoring system » Oliii.com – by Olivian Breda). Am aplicat asta inclusiv pe planul credinței (Viața dincolo de Iisus și o concluzie » Oliii.com – by Olivian Breda).
Problema cu starea de T.V. este, țineți-vă bine!, că nu prea e iubire. Acum vreo 20 de ani, eram în vizită la o rudă de grad mai îndepărtat (o fată) și ne uitam la televizor. La un moment dat, într-o discuție televizată cineva a spus că nu iubește pe cineva pentru că are o facultate sau nu. Fata a râs (i s-a părut amuzant că ai putea iubi pe cineva pentru că are facultate sau nu). Chestia e că situația externă e un factor. „Dragostea trece prin stomac”. „Frate, frate, dar brânza e pe bani”. Și tot așa. Contează inclusiv dacă are sau nu facultate. Doar că nu ar trebui să fie, în niciun caz, un factor determinant.

Greșită e și starea exclusivă de P. În media, e modelul cel mai intens promovat – frumusețe, pasiune, patimă, instinct. Dacă doar asta ține o relație, probabil că nu e suficient. Trece timpul, și, oricâtă creativitate ai avea, intervine monotonia.

Vezi citatul ăsta:

„[…] un fost coleg de pușcărie mereu vine să mă tapeze; duhnește a băutură și uneori îmi aruncă-n obraz povești sfruntate: că i-a murit copilul și îi lipsesc banii de înmormântare – mie care știu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuși o neliniște. Dar ce să fi făcut cu un bețiv?
Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Și eu – zice – am un prieten bețiv, un nenorocit, și când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!”

Nicolae Steinhardt vede aici lucrurile din perspectiva T.V. (a băut, va bea și banii ăștia, scenariu sumbru). Soluția e că iubirea e pe mai multe planuri, în cazul ăsta predominant e factorul „coleg” și „prieten”. Ai un istoric cu persoana. Dă-i!

Ei bine, până acum am fost constant în starea de T.V. Chestiunea e că în starea asta nu poți iubi. Problema bețivului e că a fost bețiv și va bea banii. Dar motive pentru care să nu ajuți pe cineva găsești ușor. Și din trecutul persoanei (nu și-a gestionat bine viața), și din proiecția în viitor (nu o va gestiona bine). Chestia e că ai un trecut cu persoana, și este și asta un factor.

Și cu astea fiind zise, m-am lămurit că dacă e să iubesc pe cineva sau nu, contează mai mult decât starea de T.V. Lucrurile nu sunt niciodată simple, și soluția nu e radicalizarea (dacă până acum era T.V., acum trecem la T. și am rezolvat totul). Soluția e creșterea posibilităților. Unele lucruri din starea de P. sunt ne-creștine, și mi le reprim. Am eliberat însă mult spațiu cu starea de T.

Cum iubești familia?

• T. – Faptul că te-ai născut, că ai crescut împreună cu, și că ai primit grijă, faptul că ai avut grijă și tu de ei.
• P. – Râsetele și veselia clipei de azi. Emoțiile pe care le trăiești în clipa de față.
• T.V. – Alegi din „prestațiile” membrilor familiei tale doar anumite acțiuni sau trăsături care îți plac. „A, ai luat notă bună la examen? A, comunicăm bine? A, ești un om bun?”
• Am greșit ignorând starea de T. Până acum, am transferat totul în starea de T.V., și mi-am găsit explicații auto-justificative pentru starea respectivă („OK, din motive care nu îmi sunt clare acum, te apreciez, hai să vedem ce găsim în cadranul T.V. pentru tine”). Rezultatul nu a fost major, așa că am avut o rubrică specială pentru rude – „ele sunt rude, ignorăm cadranul”. Dar logica e similară pentru prieteni, și pentru ei n-am avut cadran.

Cum iubești prietenii?

• T. – Istoric, trecut, experiențe anterioare, ieșiri în oraș și cărarea mobilei.
• P. – Hai să ne râdem! Hai să ne uităm la film! Hai să bârfim!
• T.V. – Știi, tu ești un pic prostuț, nu mă meriți ca prieten. Hai, măi, Gigel, numai atâta poți? Aveam pretenții mai mari de la tine! Ia uite, un prieten de succes, bravo, așa mai vii pe acasă.
• Iarăși, am ignorat multă vreme starea de T.

Cum iubești oamenii de pe stradă?

• T. – Aici e mai greu să construiești o experiență anterioară. Depinde ce înțelegi prin asta. Tâlharul de pe cruce a petrecut câteva minute (zeci, poate) alături de Mântuitor, dar faptul că a fost coleg de suferință a fost un factor în faptul că a fost primit în rai. Poți lega, însă, de trecut, la un nivel mai mare. „A, tu ești unul din generația copiilor care au ieșit în stradă la Revoluție. A, tu ești din județ cu Gigel, pe care îl apreciez.”
• P. – Râzi, omule, râzi! Vă pot ajuta cu ceva?
• T.V. – Aici e teribil de simplu să intri în prejudecăți și cutiuțe. Iei rapid o decizie, pe baza puținelor informații pe care le ai despre o persoană.

După ce mi-am lămurit sistemul, scopul îmi fusese atins. Am putut, acum, să citesc lecturi ortodoxe. După vreo 2 zile în care am gândit cât de creativ și lipsit de reguli interne pe cât am putut, cărțile pline de reguli ale ortodoxiei au fost mai ușor de parcurs, și m-au ajutat să îmi stabilesc nișe limite minții mele, care începuse să aibă limitele unui jeleu fierbinte.

Câteva observații pe marginea lecturilor:

• Este absolut uluitor să văd în practică ce spunea Bruno Medicina: „Mozart, Beethoven, toate geniile mari, au încălcat regulile și au reușit. Îi apreciem datorită faptului că avut rezultate încălcând regulile. Cu toate astea, studenții de azi sunt forțați, în sistemul educațional instituțional, să urmeze regulile. Ei au rezultate bune, și performează, în ciuda faptului că nu pot / nu ar trebui să încalce regulile.”. Iisus vine, schimbă un sistem, se zbate, contrazice, se lasă răstignit, o luptă continuă, se adaptează la situații, nu vine cu lucruri și idei fixe, tratează oamenii diferit, în funcție de context, se adaptează, și tot ce ai în multe din cărțile ortodoxe e o setare cât mai precisă de limite, și dacă se poate, zâmbind serafic. Ai tot ce ai nevoie ca să ajungi la concluzia că soluția nu e fixă, și tot ce poți gândi e să ajungi la o soluție fixă. Ai la îndemână cunoștințe de atâta timp și tot ce știi e cum să îți limitezi acțiunile ca să nu deranjezi.
• În una din cărți, e vorba de o doamnă care își ține jurnalul evoluției sale spirituale. Probabil că sunt și mai mult de 5 pagini consecutive în care nu scrie măcar o dată cât de mult iubește oamenii, dar nu rețin să fi întâlnit așa secvență. La două cuvinte, spunea și cât de mult iubește oamenii. Ei bine, la un moment dat se întâlnește cu un băiețel care plângea de mama focului că pierduse o sumă de bani, relativ importantă. Ea avea, din întâmplare, la ea, fix suma respectivă de bani, dar banii erau destinați unui scop precis, și nu era o persoană care să aibă acces la câți bani dorește, când dorește. După ceva gândire, dă copilului banii, și ajunge acasă și spune că iubește oamenii. Care e problema, veți zice? A făcut un sacrificiu, n-a stat mult pe gânduri, a făcut ce trebuia. Așa trebuie să facă un creștin. Corect, nu? Păi, ăăă …, nu știu cum să vă zic …, ăăă …, dar doamna a greșit rău de tot. Sunt trei părți în situația de față – ea însăși, copilul, și destinatarii inițial stabiliți ai banilor. Dacă păstra banii pentru ea, investea în T.V. (pentru că am știut să gestionez banii în trecut, îi investesc în mine). Dacă dădea banii în clipa de față cuiva, oricui, copilului sau altcuiva, era în starea de P. (trăiește clipa, ia banii, râzi!). Dacă dădea banii cuiva pe baza unei recunoștințe din trecut, era în starea de T. Chestia e că doamna, cumva, afirmă că e o singură stare posibilă. Gândirea ei nu a fost „să dau banii acum, să îi dau mai târziu altora, sau să îi păstrez pentru mine?”. Nu, gândirea ei a fost „care este cea mai limitativă, și, prin urmare, optimă, experiență pe care aș putea-o avea?”. Și a ajuns la concluzia că dacă suferă și se chinuie un pic, e de bine, și că asta e cam singura opțiune, așa ar face oricine crede în Dumnezeu. Iar eu vin și zic că putea să păstreze banii pentru ea și să fie la fel de încântată de alegerea făcută, putea să ia banii și să îi doneze altcuiva, și să fie la fel de bine, să ia banii și să îi investească economic, să aducă profit sau să îi piardă, și să fie la fel de bine. În opinia mea, e teribil de limitativ să gândești „domnule, pot face un singur lucru, lucrul bun, știu precis care e ăsta, că avem niște reguli clar trasate”. Sunt multe lucruri care îți arată că doamna a luat o decizie bună. Cred însă că ar fi putut avea și alte libertăți, și să fie la fel de OK. Problema nu e o decizie anume, ci lipsa de orice discernământ și judecată proprie, alegerea orbească a unicei soluții. „Da, măi, dar m-am chinuit, asta nu se pune?” Se pune, dar nu e unica soluție. Faptul că o soluție e grea, că treci prin eforturi pentru ea, nu o face optimă. Legat de „iubesc oamenii, uite cum scriu eu asta la două cuvinte”, situația e așa – vezi pilda cu credința cât un grăunte de muștar. Apostolii se simțeau bine, credeau că fac bine, și vine Iisus și pune limitări, arătând că nu e chiar așa. Dumnezeu ne cere imposibilul, cere să dai și ce nu ai. Pe partea asta, ai libertate totală – poți să dai și banii pentru copil, poți face și sacrificii mai mari, poți da și mai puține. Ce vreau să spun e că nu există o soluție universală. Faptul că doamna a ajutat pe cineva în nevoie e un lucru bun. Însă nevoile oamenilor pe lumea asta sunt nelimitate. Sărăcie există și probabil va exista mereu (cu praguri de sărăcie diferite). Undeva trebuie să spui stop și să zici – asta e pentru mine, asta e pentru cei apropiați mie, asta e pentru străini. Chestia e că nu e o regulă atât de clară, și nu e o faptă atât de bună să zici „păi am dat mult, acum am făcut bine, merg la culcare”. Problema e acutizată de faptul că doamna afirmă clar și răspicat că iubește oamenii mult de tot, și asta e acțiunea ei. Problema cea mai mare pe care o am cu scena respectivă e că e o limitare ne-necesară. Stau, mă gândesc, ajung la concluzia că e bine să dau banii copilului. Și, pentru că ăsta e optimul, îl fac. Dar nu mai am, în momentul ăsta, niciun control. Nicio dorință, nicio poftă, nicio plăcere, nicio alegere. Am făcut ce îmi zice sistemul. Eu vreau să pot alege! Încă ceva – măicuța face și un pic auto-sugestie când spune, constant, că iubește pe toată lumea. (notă – pe măsură ce am scris rândurile astea, mi-am dat seama că analiza mea e în sistemul T.V. În sistemul T., în care performanța contează mai puțin, doamna nu a făcut chiar atât de rău)
• În una din cărți, o măicuță dădea sfaturi de viață. Probleme cu ce spunea acolo:
  • Căi trasate. Avea răspunsuri tipice, și de la un punct se repeta.
  • Convenții. Avea o anumită lungime a răspunsurilor. Nu putea spune doar două vorbe, nu putea spune mai mult de o pagină. Trebuia să respecte o lungime a răspunsurilor.
  • Își dădea cu părerea unde nu știa să își dea cu părerea, și nu afirma asta răspicat („nu știu”).
  • Dădea sfaturi. Pare paradoxală critica mea pentru o carte care își propune să dea sfaturi, dar cred că e o problemă. Venise cineva cu dilema – „să fac facultate sau să am o relație?”, și ea îi spune că facultatea e mai bună. Sfatul venind de la cineva care renunțase la cariera laică pentru o relație cu Dumnezeu. Chestia e că limita teribil răspunsurile. Era ca și cum relația ar fi cam inerent greșită și facultatea cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla pe lumea asta. Sunt atâtea nuanțe aici, încât răspunsul dat, chiar dacă e facil și ușor de rumegat, e greșit. La așa dilemă deschizi niște căi, explorezi niște posibilități, vii cu lămuriri. Nu mai vorbesc de faptul că de obicei o soluție la un lucru cu atâtea implicații are părți pro și părți contra. Sunt avantaje și dezavantaje. Sunt situații și situații. „Fă aia, altora le-a mers mai bine” nu e suficient de bun.
  • Un lucru care mi-a plăcut mult la carte e că știa să te motiveze. Îți făcea plăcere. Nu erau cele mai inteligente afirmații, dar îți făcea plăcere să citești. Măicuța știa să zâmbească.
• În fine, în cea de-a treia carte era vorba despre căsătorie și sex din perspectiva ortodoxă. Probleme:
  • O abilitate minimă în dezbateri este să iei un posibil contra-argument al părții opuse și să îl diseci, să demonstrezi că e greșit. Cartea nu prea făcea asta.
  • M-aș fi așteptat la o mare dovadă de curaj și să prezinte, obiectiv și imparțial, avantaje ale părții adverse. Citind cartea, aveai impresia că sexul înainte de căsătorie e teribil, dar teribil de negativ, plin de efecte nefaste și probleme. Evitând prezentarea oricărui avantaj, rămâne netratat un aspect esențial – de ce, totuși, e practicat?
  • Uneori, limbaj grobian, dar îndreptat strict în favoarea propriilor argumente. Pe principiul, iadul e negru, hai să îți arăt cât de negru e, în rai e OK, n-am nimic de zis.
  • Cartea era atât de obsedată în a îți arăta ce negru e păcatul, încât uita de orice bucurie și fericire. Totul e negru și închis, n-a rămas loc de fericire.

Bun, de ce am scris lucrurile astea? Pentru a arăta, că, totuși, cărțile de mai sus au un sens, și pot fi citite, într-un anumit context. Dacă faci (marea) greșeală să te avânți în cărți cum sunt cele de mai sus cu poftă și nesaț, ai niște riscuri. Dintre ele, cel mai mare e să devii captivul unui sistem și să îți auto-limitezi opțiunile. La orice întrebare, ai un răspuns, la orice situație, ai un scenariu. Cu ceva creativitate, ajungi să ai nu un răspuns, ci două, nu un scenariu, ci două, alternative, nu o cale îngustă, ci una ceva mai lată. Abordarea e greșită, în opinia mea. Dacă te apuci de citit literatură în domeniu, riști să pierzi abilitatea de a gândi în funcție de context.
Dacă însă citești lucruri care îți destupă mintea, în loc să ți-o închidă, care creează opțiuni, în loc să le limiteze, vei gândi, posibil, mai creativ.
Ei, însă are și acest aspect o problemă – prea multă creativitate și nu poți să te ridici de la masă până nu faci o analiză de 30 de minute dacă nu ar fi mai bine să stai la masă. Când te-ai ridicat, analizezi primul pas timp de 60 de minute. Și după atâta creativitate și energii consumate, cazi într-o groapă și faci gafe mari, pentru că nu mai ai energia să procesezi lucruri simple.
Și aici intervine utilitatea unor astfel de lecturi – ai nevoie de răspunsuri simple și clare, ai nevoie de un scenariu, ai nevoie să știi niște lucruri clare și certe. Poate sunt un pic prostuțe și naive, poate autorii sunt axați pe micșorarea căilor, nu pe crearea lor, dar vei avea niște repere, care ar trebui să te ajute.
E bine să stai uneori în mijlocul pădurii și să te întrebi dilematic către ce să te îndrepți, e bine însă uneori și să știi că tu mergi doar înspre Nord-Nord-Vest. E bine să zici „dacă aș putea face orice, ce aș face?”, dar e bine și să știi „până acum, am făcut doar așa și nu îmi bat capul acum dacă să fac tot așa sau diferit”. Uneori, e bine să te oprești și să îți pui întrebarea „Dacă aș putea face orice doresc, ce aș face? Dacă toate poftele mi-ar fi îndeplinite, ce aș dori? Dacă legile fizicii nu ar mai exista, cum ar fi?”, dar uneori e bine să pui, în opoziție, cele mai ferecate lacăte la orice tentativă de libertate.

În Memento (2000) e prezentată viața unui om care se trezește în fiecare dimineață, fără să știe ce a făcut în ultimii ani, inclusiv ieri. Printr-un sistem complicat (tatuaje pe corp, notițe în cameră, tot felul de semne), în fiecare dimineață încearcă să se lămurească care e rostul lui în viața aceasta, și ce ar trebui să facă.
Memoria mea e mai bună ca a lui, dar nu mult mai bună. Uit enorm, uit majoritatea lucrurilor din viața mea, uit oameni, întâmplări, emoții.
De asta scriu, de asta am nevoie de un sistem, de asta am nevoie să îmi organizez gândurile.

Uneori, ortodoxia pune reguli și stabilește criterii. Am întâlnit oameni care nu sunt de acord cu acele reguli și criterii, cum nici eu nu sunt de acord cu tot ce aflu și vine cu eticheta „afirmație în spiritul ortodoxiei”. Care e soluția la acest dezacord?

• O soluție ar putea fi să faci opusul. Dacă ți se spune că n-ai voie aia, să faci fix opusul. Dacă nu e permis nu-știu-ce, tu să îți permiți ție însuți. Și tot așa. Problema cu soluția aceasta e că se înlocuiește un sistem cu alt sistem. Soluția la oamenii care înjură nu sunt oamenii care nu înjură, ci oamenii care pot alege ce să facă. Am detaliat asta mult în articolul despre ură.
• O altă soluție ar fi să schimbi sistemul din sistem. Să îți dai voie, în sistem fiind, să calci pe lângă. Să fii și călare și pe jos. Să ai discernământ și să alegi între grade diferite de bine, care e binele cel bun pentru un anumit context și situație. Să poți să îți asumi responsabilitatea unor decizii.

Reluarea unor dileme expuse anterior, în sistemul meu, T., P., T.V.

Explicația titlurilor celor mai bune articole ale mele

Despre ură. Pe plan personal (eu urăsc) și global (societatea te îndeamnă la ură) – cel mai bun articol pe care l-am scris vreodată și de ce acest lucru e irelevant » Oliii.com – by Olivian Breda
Articolul acesta este strict pentru starea T.V. E firesc ca, în acel cadran, starea să fie ura, și nu iubirea, pentru că e o analiză plină de judecăți.

Despre iubire, sau cum m-am împăcat în sinea mea cu tatăl meu după 30 de ani de frământări, sau cum se ia iubirea, se disecă, se asamblează la loc și iese altceva (continuarea celui mai bun articol al meu, despre ură, cu diferența că articolul ăsta e și un pic relevant) » Oliii.com – by Olivian Breda
Articolul e despre iubire. Aparent, include toate stările – T., P., T.V. Cred însă că starea de iubire e bazată, preponderent pe o combinație între T. și T.V. Asta și pentru că în starea de P. iubirea iese din discuție. Emoția intensă prin care treci nu îți permite să te gândești dacă e iubire sau nu. În plus, în starea de P. lucrurile sunt de obicei instinctuale.
Care e relevanța articolului? Dacă îl citești, poți ajunge la unele concluzii. Cred că lumii îi e mai bine cu articolul ăsta decât fără el.

Mai este un aspect, starea de T.V., deși pornește din iubire și apreciere, poate duce la ură.

Încă ceva, am tot vorbit în articolul ăsta despre iubire. Lucrurile stau, însă, ca în pilda cu grăuntele de muștar. Dacă aș iubi cât un grăunte de muștar, lucrurile pe care le-aș face ar fi mari.

Despre Sindromul Stockholm: victima care își simpatizează răpitorul

„Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit.

Drept consecință, victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului inter-personal și a fost observat în cazul divorțurilor cu copii, al copiilor abuzați emoțional, al membrilor sectelor religioase, prizonieri de război și tabere de concentrare.” (Română: Sindromul Stockholm – Wikipedia Engleză: Stockholm syndrome – Wikipedia, the free encyclopedia)

Cred că să reușești să iubești pe toată lumea implică și un pic din Sindromul Stockholm. Ajungi să vezi în persoana care ți-a făcut rău un om bun. E o chestiune ce ține mai mult de T. decât de T.V. Îmi pare însă că decizia e dată de P., dacă în momentul de față vezi ceva bun la omul care îți face rău, sau îl vezi într-o lumină proastă.

Iubirea dușmanilor

„Iar vouă celor ce ascultați vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi;
Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri.
Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa;
Oricui îți cere, dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea;
Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac.
Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.
Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Luca :: Capitolul 6)

Leg explicația cu cea de la punctul următor.

Iubirea tuturor oamenilor

„Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea. […] Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Ioan :: Capitolul 15)

Cred că oamenii sunt într-o constantă auto-amăgire. E ușor să zici „iubesc toți oamenii”, și, cumva, să reușești să îți demonstrezi asta. Poți să te auto-amăgești, „vai, ce bun sunt eu!”. E în instinctul de supraviețuire, e în codul genetic să ai o părere bună despre tine.
Lucrurile se complică când e vorba de iubirea vrăjmașilor. Acolo simțurile sunt alerte, ai o iritare și ești cu ochii măriți în jur. Îți e ușor, astfel, să vezi, că deși tu afirmi că iubești colegul care te-a rănit, îl tratezi cu răutate și îi faci zile amare. Dacă ar fi vorba de un coleg oarecare, poți să te convingi că îl iubești pentru că îi zâmbești când îl saluți dimineața, și ai grijă să te porți cu politețe cu el. Poți demonstra că asta e iubire. Ai simțurile amorțite, chiar dacă nu prea îți pasă de el, poți trăi cu gândul că îl iubești cum altcineva n-ar putea-o face. Ei, când e vorba să iubești dușmanii, simțurile sunt alerte, nu mai ești amețit, și când e vorba să deschizi ușa, să saluți cu energie și bucurie, să îți faci chiar datoria firească, te apucă o lene și apar zeci de scuze. În momentul ăsta, e mult mai greu să îți auto-justifici faptele.
Ăsta e unul din motivele pentru care iubirea celor care îți fac rău e dificilă – nu poți să maschezi dacă chiar faci asta sau nu. Și, iarăși, e unul din motivele pentru care poți să te minți constant că tu iubești pe toată lumea – e o cerință imposibilă, prin urmare greu de cuantificat, pentru că limitele ți le pui singur. Tu stabilești dacă vinzi haina de pe tine ca să îl ajuți pe cel sărac, sau ajuți pe cineva în urma unor riguroase criterii.

Auto-amăgirea are, probabil, și un efect de Placebo perfect funcțional. Dacă doamna care își scria în fiecare zi în jurnal că iubește toți oamenii are ocazia să manifeste asta, va manifesta, cumva, iubirea. Dacă zi de zi scrii că iubești oamenii, ajungi să aplici asta.

Dumnezeu ne cere imposibilul

„Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Matei :: Capitolul 17)

„Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alții: Și cine poate să se mântuiască?
Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință.
Și a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat.
Iisus i-a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie,
Și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină: viață veșnică.” BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Marcu :: Capitolul 10)

Aparent, Dumnezeu cere lucruri mărunte, câteva lucruri firești. Tocmai, însă, că lucrurile pe care le cere cer o minimă acțiune și activitate. Patima și păcatul sunt în firea umană, a cădea e omenesc. Ei, trebuie să ai puterea să învingi asta, cu conștiința faptului că probabil vei tot cădea, și va trebui să te ridici.

Dar, cum zice al doilea exemplu, ajutorul e și el acolo.

În fine, Iisus știe și să încurajeze oamenii – le zice uneori că era firesc să își facă datoria și să fie oameni buni, dar le și zice că dacă vor face o jertfă, oricare ar fi ea, vor primi răsplată. Nu e totul sumbru, e un paradox între „e foarte greu, imposibil chiar, era datoria ta să faci ceva bun” și „dar vei primi ajutor, și vei primi răsplată”.

Viața e, pur și simplu, complexă, ca în clipul lui Derek Sivers despre sensul vieții, sau în articolul lui Adrian Stanciu despre soluții și rețete în business.

Câtă credință ai?

„Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Matei :: Capitolul 17)

Citatul de față e doar despre credință, cred însă că principiul poate fi mărit și la alte cerințe ale lui Iisus – ți se cere, realmente, imposibilul. E foarte foarte greu. Primești ajutor, ești felicitat mult și vin daruri peste tine dacă reușești, dar ți se cer lucruri foarte grele.

Starea de geniu

Bruno Medicina (citat aproximativ): „Mozart, Beethoven, toate geniile mari, au încălcat regulile și au reușit. Îi apreciem datorită faptului că avut rezultate încălcând regulile.
Cu toate astea, studenții de azi sunt forțați, în sistemul educațional instituțional, să urmeze regulile. Ei au rezultate bune, și performează, în ciuda faptului că nu pot / nu ar trebui să încalce regulile.” (mai multe – A long time away saying of Bruno Medicina » Oliii.com – by Olivian Breda)

Sunt surprins că logica de mai sus se aplică și credincioșilor. Se merge pe calea cât mai îngustată, uitând că ai libertatea să ai mai multe opțiuni. Și e o întreagă literatură și un întreg sistem pe îngustarea căii. Cu cât mai puține opțiuni, aparent, cu atât mai bine. Dacă te axezi constant pe ce să nu faci, ajungi să ignori ce ai fi putut să faci în timpul respectiv. Dacă îți pare rău de ce ai făcut greșit, și te consumi cu asta, ignori că există nu doar un trecut, ci și un prezent și un viitor. Am citat anterior niște studii care corelau starea de bogăție și fericire cu starea de religiozitate (nu doar ortodoxia) – Corelații științifice între starea de religiozitate și bogăție / fericire » Oliii.com – by Olivian Breda.

Iubești și urăști, în același timp

EN: “In the moment when I truly understand my enemy, understand him well enough to defeat him, then in that very moment I also love him. I think it’s impossible to really understand somebody, what they want, what they believe, and not love them the way they love themselves. And then, in that very moment when I love them…. I destroy them.” ― Orson Scott Card, Ender’s Game (sursa – Ender’s Game Quotes by Orson Scott Card)

RO: Dacă vreau să înving pe cineva, trebuie să îl înțeleg; ca să îl înțeleg complet, trebuie să îl iubesc; nu pot înțelege pe cineva total fără să îl iubesc. În momentul în care ajung să iubesc pe cineva, îl voi distruge.

Viața are doar două posibilități:

Teamă, spaimă și neîncredere să faci ceva, ori plăcere, bucurie și atracție spre acel lucru.
Chestia e că lucrurile sunt complementare și în același timp prezente. Nu poți iubi fără să detești. Viața însăși e un paradox, și asta se aplică și iubirii.
Când ai înțeles 100% totul despre cineva, ajungi să îl detești. Limitele sunt, cumva controlabile, dar reacția e firească și inerentă.
Ăsta e motivul pentru care o companie care îți vinde un produs, încearcă, ulterior să te convingă că ai făcut alegerea bună (îți trimite după o lună un sondaj de feed-back, tu zici că ești mulțumit, te auto-amăgești și te convingi că ai luat o decizie bună). Oamenii sunt la limită, constant – „am / n-am făcut bine” / „îmi place / nu îmi place de X după 2 ani”. Ai nevoie de un mic impuls sau ajutor ca să treci dincolo sau dincoace de graniță, care e, oricum, un teritoriu neclar și gri.

Dăruind, vei dobândi

„Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu. Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți lipsesc. Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.

Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să-ţi mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).

Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se li vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul.” (De văzut mai multe cuvinte ale monahului Nicolae Steinhardt despre asta:
Daruind vei dobandi – Nicolae Steinhardt | cuvant.credo.ro (sursă alternativă: Daruind vei dobandi – Parohia Sfantul Nicodim din Craiova – parohie.ro))

… în care se demonstrează că efectul Placebo al spunerii constante „Iubesc oamenii, iubesc oamenii, iubesc oamenii”, al prezentării în fața altora a ceva ce nici tu nu ai, funcționează.

E o încredere nerealistică în forțele proprii, o speranță legată mai mult de viitor, decât de trecut (T.V.). Totuși, ca să ajungi în starea asta, trebuie să îți poți ierta greșelile, să le ignori, și să consideri că poți fi bun, deși nu demonstrezi asta, că ești bun doar pentru că ești (T.).

Răsplata pentru faptele tale

„Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din țarină: Vino îndată și șezi la masă?
Oare, nu-i va zice: Pregătește-mi ca să cinez și, încingându-te, slujește-mi, până ce voi mânca și voi bea și după aceea vei mânca și vei bea și tu?
Va mulțumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu.
Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Luca :: Capitolul 17)

„Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, oare îi va da, în loc de pește, șarpe?
Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie?
Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (BIBLIA ORTODOXA ONLINE | Sfânta Evanghelie după Luca :: Capitolul 11)

Primul citat îți spune să nu îți faci așteptări, Dumnezeu nu îți datorează nimic.

Iar al doilea, în paradox și opoziție, îți demonstrează că vei primi răspuns la rugăciunea ta, pentru că Dumnezeu e om bun.

Primul ține de T.V. (performanță => rezultat), al doilea ține de recunoștința unei experiențe anterioare (relația cu tatăl tău se bazează pe asta).

Ce se face cu opoziții de genul acesta (opoziția, în exemplele de față, nu e 100%, pot fi adevărate amândouă, nu e necesar ca unul să îl anuleze pe celălalt, pe plan logic) e că se dă libertate. Dacă eu îți zic: ridică-te în picioare! și stai jos!, ambele afirmații contează!, niciuna din afirmații nu contează!, tu, în momentul ăsta, poți să faci ce dorești. Paradoxul e că e mai bine că ți-am zis, deși lucrurile se bat cap în cap, decât dacă nu ți-aș fi zis nimic. Îți e mai bine că te-am trecut prin procesul de gândire („oare să mă ridic?” / „oare să stau?” / „oare să îl cred pe cuvânt?” / „oare pot să încalc regulile?”), decât dacă ți-aș fi dat un citat de un rând – „iubește și fă ce vrei”.

Pozitiv-negativ

EN: „Negativity bias is the psychological phenomenon by which humans have a greater recall of unpleasant memories compared with positive memories. People are seen to be much more biased to the avoidance of negative experiences. They seem to behave in ways that will help them avoid these events. With this, humans are much more likely to recall and be influenced by the negative experiences of the past.” (Negativity bias – Wikipedia, the free encyclopedia)
RO, traducerea mea, rezumat: înclinarea spre negativitate arată că oamenii au tendința să își amintească mai frecvent lucrurile neplăcute, pentru a le evita. Prin urmare, sunt și mai influențați de negativ decât de pozitiv.

EN: The term positivity effect also refers to age differences in emotional attention and memory. As people get older, they experience fewer negative emotions and they tend to look to the past in a positive light. In addition, compared with younger adults’ memories, older adults’ memories are more likely to consist of positive than negative information and more likely to be distorted in a positive direction. This version of the positivity effect was coined by Laura L. Carstensen’s research team. There is a debate about the cross-cultural generalizability of the aging-related positivity effect, with some evidence for different types of emotional processing among Americans as compared to Japanese. (Positivity effect – Wikipedia, the free encyclopedia)
RO, traducerea mea, rezumat: Pe măsură ce trece timpul și oamenii îmbătrânesc, oamenii au tendința să nu mai experimenteze atât de negativ lucrurile din jurul lor (ți se întâmplă un lucru, nu îl percepi neapărat ca negativ). De asemenea, când analizează trecutul, au tendința să vadă în principal lucrurile pozitive.

EN: In psychology, the negativity effect is the tendency of people, when evaluating the causes of the behaviors of a person they dislike, to attribute their positive behaviors to the environment and their negative behaviors to the person’s inherent nature. The negativity effect is the inverse of the positivity effect, which is found when people evaluate the causes of the behaviors of a person they like. Both effects are attributional biases. The negativity effect plays a role in producing the fundamental attribution error, a major contributor to prejudice. (Negativity effect – Wikipedia, the free encyclopedia)
RO, traducerea mea, rezumat: efectul de negativism este tendința oamenilor, când evaluează cauzele comportamentului unei persoane pe care nu o apreciază, de a atribui comportamentul pozitiv al persoanei respective mediului (face așa pentru că factori externi dictează asta) și comportamentele negative naturii inerente a persoanei (face așa pentru că e om rău). E un factor determinant în apariția prejudecăților.

Încerc să țin cont de aceste prejudecăți când analizez o situație. Am tendința să fiu negativist, pe de altă parte, cu cât mă întorc mai departe în trecut, cu atât amintirile sunt mai pozitive. Sunt conștient și că uneori sunt în pericol să dau vina pe răutate, deși ar fi mai simplu de explicat prin prostie.

Pe tema ultimei afirmații:

Să nu dăm vina pe răutate, dacă putem explica ceva, în mod simplu, prin prostie

Hanlon’s razor is an eponymous adage that allows the elimination of unlikely explanations for a phenomenon. It reads:

Never attribute to malice that which is adequately explained by stupidity.

(nu da vina pe răutate, dacă e mai simplu să explici ceva prin prostie)

Stephen Covey:

“It is one thing to make a mistake, and quite another thing not to admit it. People will forgive mistakes, because mistakes are usually of the mind, mistakes of judgment. But people will not easily forgive the mistakes of the heart, the ill intention, the bad motives, the prideful justifying cover-up of the first mistake.” ― Stephen R. Covey, The 7 Habits of Highly Effective People (Stephen Covey: “It is one thing to make a mistake, and quite an…”)

El zice că oamenii pot înțelege o eroare de logică, și o vor ierta. Dar dacă ai o intenție negativă, va fi mai greu iertată.

Cu ce ajută să știi lucrurile astea? Am dat aceste citate ca să arăt că ura și supărarea țin de starea de P. (pasiune intensă), dar și de T.V. (judecată de valoare). Dacă cineva îți greșește, de obicei nu e o rea intenție, ci o carență pe un plan (spiritual, intelectual). Dacă „urci” suficient de mult cu întrebarea „de ce?” (de ce a făcut așa? OK, dar de ce consideră asta? OK, dar ce îl face să creadă așa – un clip pe tema asta: Louis C.K. „Why?” – YouTube), de obicei ajungi la o carență de inteligență / spiritualitate. Care carență ține de cadranul T.V.

Despre înjurături

„La un moment dat, într-o emisiune TV, Andrei Pleșu vorbește cu Andrei (alt Andrei) Gheorghe. Și discutau despre înjurături și dacă e OK să faci asta. Și Pleșu îi zice lui Andrei Gheorghe că el personal nu înjură nu neapărat din motive etice sau morale, ci pentru că dacă nu înjură, are opțiunea de a alege între două stări – starea de înjurătură și non-înjurătură. Andrei Gheorghe, dacă înjură constant, dacă pune înjurătura în limbajul comun, pierde opțiunea de a vorbi fără să înjure. El, de exemplu, Andrei Pleșu, poate alege între două stări pe cea dorită de el. Își rezervă dreptul de a înjura și e liber.” (Dă-te-n libertatea mea! » Oliii.com – by Olivian Breda)

E o eroare să crezi că soluția la problemele din ortodoxie e starea de non-ortodoxie. Soluția e să poți să alegi starea ale cărei efecte ți le dorești.

Cui merită să donezi bani?

„Văratec, 1971.

În postul Sântei Mării mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de pușcărie mereu vine să mă tapeze; duhnește a băutură și uneori îmi aruncă-n obraz povești sfruntate: că i-a murit copilul și îi lipsesc banii de înmormântare – mie care știu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuși o neliniște. Dar ce să fi făcut cu un bețiv?

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Și eu – zice – am un prieten bețiv, un nenorocit, și când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox”. (sursa și un articol pe tema asta: Și eu – zice – am un prieten bețiv, un nenorocit, și când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! » Oliii.com – by Olivian Breda)

Analiza monahului Nicolae Steinhardt ține de starea de T.V. (bețiv în trecut, bețiv în viitor, e o judecată de valoare). Analiza părintelui Calinic ține de T. (ai fost coleg cu X, am fost prieten cu Y).

Dumnezeu nu este drept

Monahul Nicolae Steinhardt: „Creștinismul nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală dar și zguduitoare a Sfântului Isaac Sirul: să nu huliți spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoșilor) ori: „tariag” (cele 613 comandamente pozitive și negative în care Talmudul rezumă raporturile dintre om și dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezășuiește indubitabil izbăvirea săvârșitorului). Creștinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit „dinamice” și subtile.” PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: Cum Il intampinam pe Hristos? “Unde este Dumnezeu? Acolo unde este lasat sa intre” –

Dreptatea ar ține de T.V. Dumnezeu, aparent, e mai mult decât acolo, e într-o stare în care dă mai mult decât i se cere. E undeva o bucurie și o plăcere și o pasiune (P.), dar și o stare aparentă de recunoștință a timpului petrecut împreună, atât în Rai, cât și pe Pământ (T.).
Este, sigur, și în T.V., stările nu se anulează, există o dreptate și acolo.

Cum ar trebui să acționezi?

EN: „Consult not your fears but your hopes and your dreams. Think not about your frustrations, but about your unfulfilled potential. Concern yourself not with what you tried and failed, but with what it is still possible for you to do.” (Pope John XXIII)
RO: Același lucru, în română (traducerea mea): „Nu îți interoga și consulta fricile, ci speranțele și visele tale. Nu te gândi la frustrările tale, ci la potențialul tău neîmplinit. Nu te preocupa cu ce ai încercat și ai eșuat, ci cu ce este posibil, în continuare, să realizezi”.

Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”.

Câteva idei de-ale mele pe tema asta: Închisoarea și libertatea în filme » Oliii.com – by Olivian Breda

Consider că, mai degrabă să te axezi pe respectarea regulilor, ar trebui să ai niște obiective concrete, și pentru atingerea lor să îți permiți să încalci unele reguli. E o soluție atipică față de ce citești în literatura ortodoxă, de obicei – plin de „am greșit, n-am vrut, am încălcat regula, mi scuzi„, și foarte rar un „ce reguli pot încălca ca să fac o chestie tare?”.

Posibilitatea de acțiune

„Ca să vă feriți de astfel de erori e foarte important să înțelegeți, deci, două lucruri.

Primul e că nici un exemplu nu dovedește nimic. El exemplifică. Dacă aveți o teorie validă, cercetată empiric, atunci un exemplu e foarte bun ca să o ilustreze, să-i dea concretețe și contur. Dar nu dovedește nimic. […]

Al doilea e că dacă vă uitați ce face cineva, persoană sau organizație, și apoi vă uitați la rezultatele pe care le are, bune sau rele, trebuie să înțelegeți că rezultatele se obțin datorită unor acțiuni și în ciuda altora. Nu tot ce face persoana respectivă contribuie la succes, după cum nu orice face contribuie la eșec. Mai mult decât atât, chiar atunci când acțiunile respective contribuie la succes sau la eșec, efectul lor e puternic influențat de contextul în care e plasată acțiunea. […]

În concluzie, am o veste mai degrabă proastă. Viața nu prea are rețete, iar atunci când le are nu sunt așa de evidente pe cât par. Mintea noastră e instruită să le caute, gândim în categorii și asta ne dă confort, dar ne îndepărtează de adevăr. Pentru că adevărul e mereu complex și dependent de multe influențe contextuale care nu sunt evidente de la prima ochire. Trebuie să învățăm să le căutăm.” (Modele, rețete, exemple | Adrian Stanciu)

Pe aceeași temă:

Văd de multe ori în lucrările ortodoxe sfaturi pentru o viață model. Cred sincer că ea nu există.

Rostul operei lui Bartolomeu Anania

Bartolomeu Anania făcea într-un interviu următoarea mărturisire:
„Nu știu cît de «principală» este această înfăptuire, dar un lucru îl știu sigur și îl mărturisesc: de cînd am început să lucrez asupra Sfintelor Scripturi, «opera» mea literară a încetat să mă mai intereseze. Tot ce am scris și tot ceea ce mai plănuisem să scriu mi se pare lipsit de importanță. Mă uit îndărăt, la truda literară a celor 60 de ani, la toate iluziile și vanitățile care i-au fost, în același timp, și tot atîtea stimulente, și-mi spun că poate tocmai de aceea mi-a hărăzit Dumnezeu aceste decenii, ca să mă exersez în limba literară a tuturor genurilor biblice, de la eseu pînă la poezie.” (sursa – www.brainromania.ro/uploads/papers/diortosirea-sfintei-scripturi-de-catre-i-p-s-bartolomeu-anania-2011-227.pdf)
Mai multe: Bartolomeu Anania: „… poate tocmai de aceea mi-a hărăzit Dumnezeu aceste decenii, ca să mă exersez în limba literară a tuturor genurilor biblice, de la eseu pînă la poezie” » Oliii.com – by Olivian Breda

Citesc multe cărți ortodoxe și am impresia că sunt scrise atât de în grabă, atât de în dorința de a publica ceva, doar-doar voi mai găsi niște oameni mai prostuți decât mine, pe care să îi luminez, și care să se bucure de o carte care, deși incorectă, e mai corectă decât judecata lor.

Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!

Citat: „Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!” (sursa: Citatul meu favorit din toate timpurile: „Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!” » Oliii.com – by Olivian Breda și A quote I like a lot: „Terminator: Desire is irrelevant. I am a machine.” – Terminator 3: rise of the machines » Oliii.com – by Olivian Breda, cu mențiunea că nu mai e citatul meu favorit din toate timpurile, în prezent; carevasăzică, timpurile se schimbă)

… și un comentariu la acest articol, comentariu de acum 4 ani și răspunsul meu:
ajnanina: „o sa imbatranesti si o sa te razgandesti…”
Olivian Breda: „Nu cred, dar poate fi o idee.”
(Citatul meu favorit din toate timpurile: „Terminatorul: Dorința este irelevantă. Eu sunt o mașină!” » Oliii.com – by Olivian Breda)

Uluitor, citatul e greșit nu din prisma dorințelor (e firesc să ignor starea de P., încă consider asta), ci din faptul că încearcă să dea soluții. Orice sistem, oricâte clauze „dacă-atunci-în alt caz” ar avea, e failibil.

Fragment din „Private Parts” (1997)

Filmul este despre viața unui tip timid cu ochelari, care ajunge un realizator de emisiuni radio pline de obscenități, și crește în glorie și faimă, și tupeu, pe plan personal. Pe parcursul filmului, intră în vorbă cu o doamnă care arată sexy, în avion, și care îi spune la finalul călătoriei că s-a simțit foarte bine vorbind cu el. Aici se oprește discuția și domnul din film spune:
EN:
„You know, I could get this girl.
I know I could get her.
And this is the hell that’s my life.
I mean, think about it.
What would it be like to have sex with her?
It would be amazing.
But I’m not going to act on it.
You know why?
Because I’d be a schmuck.
No, because I love Alison.
She stuck with me through the whole thing, you know?
You gotta respect that.
I think you have to respect that.
You have to respect that.”
RO, traducerea mea:
„Știi, aș putea să pun mâna pe fata asta.
Știu că aș putea să pun mâna pe ea.
Și ăsta e iadul în care se desfășoară viața mea.
Gândește-te la asta, cum ar fi să am sex cu ea?
Ar fi grozav.
Dar nu o să acționez în sensul ăsta. Și știi de ce?
Pentru că aș fi un ticălos.
Nu, pentru că o iubesc pe Alison.
A stat cu mine în tot timpul ăsta, știi?
Trebuie să respecți asta.
(cu îndoieli) Cred că trebuie să respecți asta.
(cu auto-sugestie) Trebuie să respecți asta.”

Concluziile a trei zile de lecturi – sunt trei tipuri de iubire : T. – recunoștință (trecut, ține de experiențele anterioare), P. – pasiunea din prezent (prezent, ține de râs și bucurie, de frumos și de păcat), T.V. – trecut și viitor, valorizare pentru o promisiune (viitor, promisiunea unui succes de viitor, prin succesul anterior).

• Am trăit toată viata în pattern de viitor.
• Am ignorat pasiunea prezentului, considerând-o o forma de pacat. Mi-am dat voie inimii sa aprecieze hedonistic iubirea de prezent, dar totul în mine. Nu am căutat niciodată forma asta de iubire.
• Am apreciat parțial trecutul, iubind oamenii cărora consideram că am pentru ce să le fiu recunoscător (cu excepția notabilă a tatălui meu).
• Însă viitorul bazat pe promisiunea unui trecut de succes a fost cel mai atrăgător mie. Să iubesc omul care a reușit – ăsta da model de succes.

Care este soluția?

• Filmul încalcă multe reguli ale bunului simț (și, deci, atrăgător pentru mine) ca model de rezolvare a dilemei – care este modelul de iubire. În același timp, filmul e teribil de simplist, doar câteva idei, repetate obsesiv. E ușor să „prinzi” ideile filmului. Filmul arată evoluția (eu consider că este o ascensiune) unui tip timid într-un tip cu tupeu enorm, lipsă de conduită socială tipică și mare succes profesional. Filmul este plin de erotism, de multe ori agresiv. Grozav film.
• În sistemele complexe, cum e situația de față, răspunsul e dat de multe ori, pentru mine, prin simplificare. Dacă ai un film în care totul e în starea de P., și, brusc, este dată o soluție în starea de T., lucrurile se clarifică. Dacă tocmai personajul din film, care trăiește în P., îți spune că T. e important, atunci lucrurile sunt clare. Avem, pe de o parte, o viață trăită în starea de P. și o judecată referitoare la starea de T. Valoarea și forța argumentului crește.

Un aspect e că stările de T., P. și T.V. nu sunt clar definite. Faptul că doamna din film arată bine pentru mine ține de P. Dar pentru cineva poate fi o calitate pentru T.V. Și tot așa, pe sistemul ăsta se pot schimba multe. Rămâne principiul general și unele mici indicii de aplicare generală a celor trei stări posibile.

Dragostea durează 3 ani?

Descriere carte (necitită de mine):
„Romanul „Dragostea durează trei ani” are o teză pe cât de simplă, pe atât de cinică: amorul are un timp de evoluție și disoluție inconturnabil. Trei ani. Sătul până la greață de Anne, splendida lui soție, Marc Marronnier se îndragostește isteric de Alice cea cu picioare lungi. Divorțeaza de Anne (cei trei ani de supraviețuire a dragostei se scurseseră) și reușește, după teribile tribulații, s-o divorțeze și pe Alice. Cu care se căsătorește. Concluzia pulverizează așteptările: barbatul, fiind structural poligam, este nevoit sa zappeze toate femeile pe care le întâlnește.” (Dragostea dureaza trei ani. Editia GSP de Frederic Beigbeder editie 2011 – Carturesti)

E cumva legat de citatul din Ender’s Game, în care, atunci când ajungi să iubești pe cineva, și să îl cunoști complet, îl vei și urî.

Răspuns parodic la „Dragostea durează 3 ani”

Parodie după afirmația că dragostea durează 3 ani:

„Tocmai am aflat
Că dragostea durează 3 ani
Și m-am speriat
Așa că vreau să te rog ceva
Chiar acum, imediat:

Refren:
Iubește-mă în doze mici
Îți interzic
Să mă iubești mult dintr-odată
Iubește-mă câte-un pic!
Iubește-mă în doze mici
Nu te grăbi.
Administrează-mi iubirea
Încet încet încet încet
În fiecare zi.

Mă uit la fața ta
Și se citește pe ea
Dorința de-a avea o soluție concretă.
Nicio problemă, îți prescriu chiar acum
O rețetă:
Luni, marți și miercuri
Iubește-mă relativ discret
Joi și vineri – relativ moderat.
În week-end sunt permisiv,
Iubește-mă relativ necenzurat!

Refren:
Iubește-mă în doze mici
Îți interzic
Să mă iubești mult dintr-odată
Iubește-mă câte-un pic!
Iubește-mă în doze mici
Nu te grăbi.
Administrează-mi iubirea
Încet încet încet încet
În fiecare zi.

Dacă o să procedezi așa
O să fie bine, o să țină
N-o s-avem o dragoste de 3 ani,
O s-avem o dragoste de 3 ani lumină.
Și dac-o să-mi spui că anii lumină
Măsoară distanța,
O să-ți iert aroganța
Și-o să-ți spun la rândul meu
Că e dragostea mea și-o măsor în ce vreau eu
Ce vreau eu!

Refren: (x2)
Iubește-mă în doze mici
Îți interzic
Să mă iubești mult dintr-odată
Iubește-mă câte-un pic!
Iubește-mă în doze mici
Nu te grăbi.
Administrează-mi iubirea
Încet încet încet încet
În fiecare zi.”

(sursa – Versuri Taxi – Iubește-mă în doze mici)

Un răspuns amuzant care arată că nu există soluție pragmatică la dilema „Cum să faci ca dragostea să dureze?”.

Dialog cu mama mea

După revenirea de la Pîrjol, mă întreabă mama mea (scena e uluitor de prezentă în mintea mea, m-am gândit mult la ea), era întuneric, m-a mângâiat pe cap:
Mama: – Pe cine iubești tu cel mai mult? (referindu-se dacă pe ea sau pe mătușa care mă crescuse la Pîrjol).
Eu, mințind: – Pe Dumnezeu.
Mama, surprinsă de răspuns: – Dar între mine și mătușa ta?
Eu, mințind: – Pe tine.

Scena e relevantă pentru cum gândeam eu înainte de 7 ani. Voiam libertate, fără să doresc să fac oamenii să sufere.

Rezolvarea dilemei de la începutul articolului, cu tatăl meu, și punerea bucăților de puzzle într-un singur tablou (păi acuma, măi, după ce-ai făcut atâta dezordine în casă !?)

Sunt doar trei stări mari:

• T. – Recunoștință, bucurie lină, mulțumire și împlinire.
• P. – Carpe diem!, hedonsim, plăcere extatică, râset și trăire intensă.
• T.V. – Satisfacția reușitei, promisiunea viitorului, împlinirea trecutului, pragmatismul rezultatelor.

Am ignorat mult timp starea de P., în care evoluez, totuși, destul de bine. Viața mea de până acum a fost un pur model legat de viitor. M-am înșelat. Dragostea este mai mult legată de recunoștință.

Tatăl meu – evident, greșește comparându-mă cu fratele meu. Când mi-a spus, plângând, că aproape că m-a iubit mai mult decât pe fratele meu, a dus discuția în T.V. Și acolo eram eu, tot în T.V., și eu semănam cu el. Și nu mi-a picat prea bine partea asta, nici faptul că el era în T.V., nici că eu eram tot acolo.

Dar ce poți vedea, dacă te uiți cu atenție la afirmația lui, este că are o presupoziție – îl iubește, evident, pe fratele meu, că altfel nu se poate. Nu există nicio alternativă la chestia asta. Evident că îl iubește pe fratele meu. Și pe mine cel puțin la fel de mult. Asta aduce discuția în cadranul T.

Mi-a scăpat această mică observație până acum – faptul că „aproape că m-a iubit mai mult decât pe fratele meu” arată că iubirea e implicită. E firesc și e acolo.

Da, poate dacă îl duc pe tatăl meu în cadranul T.V., nu va ieși pe primul loc. Dar locul lui nu e (neapărat) acolo.

Mult timp am analizat răspunsul tatălui meu în mod greșit. Articolul de față aduce lămurirea situației.

De la tatăl meu am învățat îndârjirea, de la mama mea grija și spaima, de la mătușa mea plăcerea intensă. Dar la toți recunoștința era implicită, ei înșiși erau recunoscători altora, și era un lucru implicit. Și mi-a luat vreo 30 de ani să mă lămuresc de asta.

Acum, despre greșelile tatălui meu în educația mea. Am avut o perioadă în școala generală când dorința mea de libertate a fost mai mare decât de obicei, și am vrut mai multe libertăți decât se cuvenea. Am greșit și am călcat strâmb. Durerea a fost foarte mare, în perioada următoare. Dacă aș fi făcut cum am fost învățat la Năvodari, nu aș fi trecut prin asta. Pe de altă parte, faptul că am trecut prin asta mi-a dat putere să trec prin alte lucruri. Pe tema asta, o fabulă: My favorite fable (塞翁失马) | Derek Sivers, care zice că consecințele imediate și aparente nu permit analiza pe termen lung. Aud de nu știu cine că nu mai lucrează undeva, și lucrează altundeva. Constrâns de sistemul social, spun cu jumătate de gură „felicitări”. Dar reușita, pe termen lung, poate fi un eșec. Și dacă nu e aparent după 20 de ani acest lucru, poate termenul nu a fost încă suficient de lung. Vedeți fabula. Cam așa e și cu tatăl meu. Sunt atâtea unghiuri din care poți analiza o problemă – a făcut sau n-a făcut bine?, încât poți, pur și simplu, ignora răspunsul la o întrebare pe care e bine, totuși, să ți-o pui, dar fără așteptarea unei finalități.

Și-am încălecat pe-o șa, și-am făcut analiza așa

De ce contează cele de mai sus?

Veți avea tendința să vă uitați la articolul ăsta și să vedeți doar o clasificare a unor lucruri cât se poate de banale și de evidente, cu ceva conexiuni, dar, în mare, nu ceva substanțial relevant.
Vă zic că acum vreo 2-3 ani aveam un sistem bazat exclusiv de valori pe starea de T.V. Totul era mutat acolo, totul! Și prietenii mei nu stăteau bine în acest sistem, nu încăpeau. Pe rude le mutasem, dar prietenii erau ne-esențiali. Ei bine, în acel moment, față de cel mai bun prieten al meu am avut o atitudine și o acțiune la fel ca cea pe care aș fi avut-o față de un străin. Și mi s-a părut firesc să fac acest lucru. A trecut timpul, am început să măresc sistemul meu. Era în continuare strict bazat pe T.V., dar făcusem și niște sub-sisteme, care te protejau de o atitudine ca față de un străin. Ulterior, am mărit extrem de mult sistemul, incluzând cam pe oricine. Chestia e că acțiunea față de prietenul meu a fost proastă, și justificată mie însumi, într-o perioadă când nu aveam sistemul bine pus la punct. În prezent, probabil nu s-ar repeta situația de acum ceva ani. Greșeala a fost însă făcută, timpul nu poate fi dat înapoi, nu pot să fiu Red din scena de mai jos (Shawshank Redemption – YouTube) și să dau timpul înapoi și să îmi spun mie să nu fac greșeala respectivă. Așa că mi-am pierdut cel mai bun prieten pe baza unei erori de sistem.

Eu zic că sistemul ăsta e, prin urmare, destul de important.

Un aspect ceva mai teoretic e legat de emigrare – dacă ignori starea de T., și trăiești exclusiv în T.V., îți va fi mai ușor să alegi o țară bazat pe dorința de performanță, mai degrabă decât pe recunoștința față de trecut, pe baza unor legături invizibile cu acesta.

Încă un aspect e legat de dilema cu care am plecat vineri prin țară – pe cine pot iubi și pe cine nu? Multă vreme, am stat cu iubirea mea în starea de T.V., și am ignorat pe oricine care nu intra în sistemul respectiv. Asta include și rudele mele, pe care le-am mutat din cadranul T., în T.V. Problemele au apărut când am început să îmi dau seama că, oricât m-aș strădui și încerca, nu pot iubi total în T.V. La un moment dat, apăreau nemulțumirile. Ajungeam să știu și să înțeleg. Dacă Dumnezeu cere imposibilul, să vedeți cerințele mele. Sunt preocupat de starea și libertate și opțiuni pentru că pot vedea ușor greșeala. Și ceva ce pare firesc și banal pentru majoritatea oamenilor, în mine e perceput ca pe o gafă grozavă.

P.S.: I-am spus cuiva că cel mai bun articol al meu este despre ură. Foarte dezamăgită persoana de alegerea temei mele. Sper ca articolul actual să repare eroarea anterioară. Lectura îți poate da, ca minimum, câteva idei.

P.S. #2: Am expus problema pe care o aveam cu tatăl meu altor persoane, în căutarea unor soluții. Am primit două tipuri de soluții – am eu o problemă emoțională și ar trebui să mi-o rezolv sau are tatăl meu o problemă și ar trebui să și-o rezolve. Niciuna din soluții nu a fost eficientă. Mi-a fost greu însă să aud persoane vorbind despre tatăl meu. În general, evit discuțiile pe tema asta, și e dureros să văd relații intens personale bagatelizate, prin bagatelizare însemnând și că ai dreptul să îți expui părerea despre asta. „Ce părere ai despre persoana dragă mie, X?”. Răspunsul la întrebarea asta e să nu dai niciun răspuns. Dacă zici, din gravă eroare!, că persoana X e lapte și miere, spui că există și posibilitatea să fie și un pic piper și ardei iute. Faptul că spui că X e alb, implică și posibilitatea că ar putea fi negru. Un alt aspect e dreptul tău de a comenta despre X. În principiu, nu ai niciun drept de a comenta. X e sus în scara mea de valori, tu ești jos, nu comenta. (notă: pe măsură ce scriu asta, îmi dau seama că convingerea asta a mea ține de starea de T.V., și ignoră alte stări) E incredibil de dureros. Soluția e închiderea oricărei uși pe tema asta. În situații de presiune socială, spui un minim „e un om bun”, sau eviți orice calificativ și te axezi pe alte lucruri „cred că e fericit la vârsta asta”. Am scris articolul de față pentru că mă ajută să îmi înțeleg mie însumi sistemul. Și pentru că mâine e o nouă zi din „Memento”.

P.S. #3: Lungimea articolului de față e un argument că evit să pun limitări.

P.S. #4: Starea de T.V. e, într-adevăr, mai axată pe starea descrisă în articolul despre ură. Descrierea nu e însă suficientă. Să mă explic: iubirea, de orice formă, atâta timp cât e intensă, e doar specifică stării de +/-. Da, trecutul ține mai degrabă de 0, însă tot e în +/-, mai degrabă. Așadar, atât T., cât și P., și T.V., sunt descrise în articolul despre ură în starea de +/-.

P.S. #5: Am fost la un training în Germania. La sfârșitul trainingului, am spus că e o secvență în desenele animate, în care personajul principal spune „Acum am văzut totul!”, ia un pistol și se sinucide. (rumoare în sală) Am spus că experiența de la trainingul de față a fost de așa nivel înalt, că m-a impresionat.
Am mai zis că probabil voi uita tot ce am învățat în trainingul respectiv. (rumoare în sală) Nu voi uita însă cum m-am simțit.
N-am uitat rumoarea din sală produsă de afirmațiile mele, rumoare venită înainte să apuc să explic situația, în ansamblu.
Rămâne însă că din copilăria mea am rămas cu niște emoții față de tatăl meu, care nu mai sunt corelate cu realitatea, și cu situația de fapt. Rațional vorbind, chiar aveam nevoie de niște reguli, și și în prezent sunt mai degrabă într-o stare de lipsă de reguli decât de prea multe reguli.
Au rămas însă niște emoții, chiar dacă nu sunt ancorate într-o stare rațională.

P.S. #6: Faptul că folosesc de multe ori în articolul de față cuvinte gen „prostuț” ține de cadranul +/- și de ură, și de T.V.

P.S. #7: Soluția din articolul de față a fost ocolitoare, ca și în articolul despre ură. Am găsit soluția la dilema cu tatăl meu căutând altceva.

Voi adăuga la articol câte P.S.-uri va fi necesar, ulterior scrierii lui.