Era Ajunul Crăciunului sau înainte de Anul Nou, și copiii obișnuiau să meargă cu colindul. În “Evenimentul Zilei” din acel an fusese publicat un colind (plugușor, parcă, nu mai știu sigur) atipic – un pic ironic, dar nu săriseră calul. Un pic amuzant.
Ai mei au aranjat să merg la colindat cu un fin de-al nostru din sat.
Am stabilit să învăț colindul adaptat din EvZ, și să ne revedem în data de …, la ora ….
Și am pornit la colindat. Am mers destul de mult în ziua respectivă, satele erau răsfirate, zăpada mare. Am văzut multe locuri pe care nu le mai văzusem, am cântat până am răgușit, mi-a fost frig, dar era așa de bine totul.
A fost foarte frumos, o experiență deosebită (deși în acel moment poate nu apreciam chiar atât de mult pe cât văd acum lucrurile).
Finul meu strângea banii.
Eu, foarte corect, consideram că trebuie să primesc 50% și mă apucasem să număr sumele.
El îmi zice că aduce ghinion să număr banii, și să mă opresc din numărat.
Se termină, după multe ore, ziua respectivă, ajungem acasă, numărăm banii, împărțim jumate-jumate.
La un moment dat îl întreb dacă nu are niște bani și în buzunarul cutare. Într-un moment foarte jenant, trăit acum, retrospectiv (erau rude de față), îi găsește, și împărțim și suma respectivă.
La acel moment, am considerat că fusese o greșeală că nu știa de banii aceia, acum nu mai consider asta.
Ce se întâmplase?
- Finul meu considerase, foarte probabil, că e nejustificat ca eu să primesc 50% din bani.
- Nu mi-a spus asta direct, s-a comportat ca atare, m-a înșelat un pic, dar pentru a nu mă răni.
Unde a fost greșeala lui?
- Posibil, că nu mi-a spus direct că nu meritam 50% din bani, deși, cred, a procedat destul de corect, nedorind să îmi facă rău.
Unde a fost greșeala mea?
- Am considerat că merit 50%. Ca atare, am procedat ultra-corect, am vrut totul să fie corect. Am căutat perfecțiunea într-o greșeală fundamentală.
- Din păcate, meritul meu nu fusese de 50%. Adaosul meu la colindatul lui a fost că nu a petrecut timpul singur, și că, în doi, primești ceva mai mulți bani decât singur. Scăderea mea a față de experiența lui solitară a fost că ne-am mișcat un pic mai greu decât s-ar fi mișcat singur. Însă nu despre asta e vorba, ci despre împărțirea unei sume – aici el avea expertiza (știa unde să mergem), experiența (mai fusese) și tupeul (el se ocupa de sunat, bătut la uși, strigat, intrat în curți inițial). Eu eram o mică anexă, care voia 50% din sumă. Nu era corect.
Dacă mă uit retrospectiv, văd o greșeală între evaluarea a ce meritam eu și ce meritam în fapt. Chestiunea e că se întâmplă și în ziua de azi.
În povestea de mai sus, am făcut o gafă enormă, și am văzut lucrurile greșit în mod evident.
În ziua de azi, însă, cad în aceeași capcană – a evaluării greșite a ce merit. Mi se întâmplă, și în prezent, să greșesc, în aceleași condiții. Văd asta și la alți oameni, care au pretenții mari la ce li se cuvine, și pretenții mici la valoarea pe care o aduc. Și, dacă în logica aceasta intervine și corectitudinea – “păi hai să împărțim corect banii, că eu sunt om foarte corect, să știi” -, apar probleme și mai mari. Dacă nu poți vedea imaginea de ansamblu în mod corect, să vezi detaliul în mod corect e, în fapt, o eroare.
Situația de mai sus e mult mai prezentă decât dă impresia.