Am văzut recent trilogia Hobbitul:
- The Hobbit: An Unexpected Journey (2012) – IMDb
- The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013) – IMDb
- The Hobbit: The Battle of the Five Armies (2014) – IMDb
Mi-a plăcut mult filmul. V-aș recomanda să nu citiți ce zic mai jos, și să vă uitați, pur și simplu, la film. Dacă vreți să citiți, purcedeți mai departe, cu mențiunea că voi avea spoiler-e (adică voi prezenta lucruri din finalul filmului, care vă vor răpi plăcerea primei vizionări.
Sfatul meu – nu vă uitați la trailer, nu citiți prea mult despre filme, vedeți-le și documentați-vă ulterior despre ele.
Câteva aspecte din film care m-au atras:
- Se merge mult individualism și pe reușita individului. Sunt mai multe scene în care individul, spre deosebire de masă/mulțime, rezolvă situația. (rege Thorin vs. supușii lui vs. dwarf în vârstă vs. Bilbo)
- Iarăși, paradoxal, oarecum, accent pus pe familie / casă / grup / popor.
- Dacă ceva nu merge, insistă. Își fac loc. Trec prin mulțime. Merg până la capăt pentru o idee. (vezi cum intră Gandalf în mulțime / vezi ce fac dwarfii când Gandalf nu e la locul dorit / vezi încăpățânarea lui Bilbo)
- Mai multe situații în film în care răspunsul e „ține de bun simț”. Normalitate / tipic / firesc, pe asta se merge, ca soluție în mai multe situații din film. (regele care nu mai e tipic / noi suntem dwarfi)
- Se merge pe ritualuri / obiceiuri / firesc. „Cum am făcut întotdeauna”
- Elfii sunt superiori. Câștigă bătălii, excelenți luptători, foarte bună organizarea. Dar asta îi costă pe două planuri – în plan concret pot pierde și pot muri, nu sunt invincibili. De obicei, câștigă orice confruntare, dar nu chiar mereu. Și mai e planul psihologic, se cred superiori, invincibili, peste alții. Dar asta îi face să nu iubească, și asta îi costă, în ansamblu, mai mult decât câștigul în sine. Sunt pe locul 1 (putere / abilități) într-o cursă pe care nu ar trebui să o câștige. Prețul prin superioritate e mai mare decât câștigul. Vezi în special regele elf, dar și personajul feminin elf, care spune că vrea să i se ia iubirea de la ea, că doare. Deci e pe un plan unde poate alege, e undeva mai sus decât iubirea, și poate zice „Stop”.
- Oamenii mărunți și mititei (Bilbo) pot face lucruri mari, chiar fără putere. Uneori cu capul, prin istețime, alteori prin curaj și forță, atâta câtă e.
- Dwarfii sunt aproape perfecți. Bun luptători, deschiși. Sunt însă un pic mizerabili, și se simt, uneori, un pic mititei. Dacă ești grobian, te simți un pic grobian. Cum compensezi? Thorin are excese de superioritate.
- Orcii sunt răi pentru ca nu sunt iubiți. Se manifestă violent și negativ pentru că au nevoie de iubire. Sau aveau odată. Oricum, simt nevoia să câștige în plan material, pentru a compensa în plan emoțional.
- Uneori, elfii sunt absurd de buni, câștigă împotriva oricărei șanse. Dar, lui Legolas i se termină săgețile, și e într-un turn, trebuie să ajungă undeva la distanță. Și în acest moment cheie rămâne și fără săgeți, și, paradoxal, abia atunci vede (deși, altfel, are excelente abilități de coordonare în spațiu). Ei, în situația dată, considerând că elfii pot face cam orice, cum rezolvi situația? Tehnic poți face orice, dar ești într-un turn și trebuie să ajungi la o mare distanță. Cum ajungi?
- Elfii sunt atât de buni, încât personajul elf feminin e atins în luptă o singură dată, de un alt elf, regele elf. Și sunt câteva situații similare – doar un elf poate învinge sau măcar atinge un alt elf.
- Dwarfii sunt necăjiți, dar iubesc mai mult decât elfii, care sunt superiori și au mai multe resurse. Studiu ».
- În ultimul film, se bat 5 armate, la nivel macro. Dar la nivel micro, sunt bătălii de obicei între personaje similare. Și pe plan fizic (rege cu rege, secund cu secund, sub-secund cu sub-subsecund și tot așa), dar și pe plan emoțional (personajele se completează, au lucruri similare, vezi asta când se bat).
- Viața, în general, e formată din 3 tipare – elfi (superior tehnic, cu resurse, organizare, reușită, mândrie), dwarfi (deschiși, iubitori, grobieni, încăpățânați, dintr-o bucată), hobbiți (cerebrali, ezitanți, creativi, etici, politicoși). Viața e un mix între cei 3.
- În filme, în general, moare cineva drag. În desenele Disney, de obicei mor părinții. În toată trilogia Hobbitul e o singură scenă de iubire, și printre puținele personaje pozitive care mor e din acel cuplu. Te atașezi, vrei iubire, încerci, testezi, și, pac!, moare. Simți asta.
- Dacă ar fi să iau o lecție din film e cea a curajului / individualismului / încercării. Sigur, nu neapărat în planul dat de film, care e metaforic (nu trebuie neapărat să rezolvi un conflict ca dwarfii, sau chiar ca elfii, poți fi un Bilbo, creativ, și fără mușchi).
- E mai ușor să înțelegi o metaforă dacă e cu bătălie și în plan fizic, decât dacă e la nivel abstract și cu conflicte. Dragoni, animale, orci, sunt ușor de înțeles lucrurile astea. Dacă duci toate astea în abstract, e mai complicat de înțeles.
- Bătăliile cele mai importante sunt pe interior, nu în afară. În film, nu contează cine câștigă, cum se termină bătăliile. Contează luptele interioare. La final, Bilbo vrea să zică ceva despre Thorin, și zice „pentru mine, Thorin a fost …” și se oprește aici. Nici verbalizarea emoțiilor nu mai e OK. Totul e în interior, și cu bătăliile de acolo. Acolo e de câștigat, nu mai contează cine câștigă între cele 5 armate.
PS: Filmul anterior care mi-a plăcut mult a fost The Book of Life (2014) – IMDb, în care, ca și în Hobbitul, Guillermo del Toro avea un rol important, și cred că o să mă uit la mai multe filme în care e regizor sau e implicat, se pare că îmi plac filmele respective.
